Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 1 august 2017

(DEZ)ONOARE

În afara mai degrabă măruntelor incidente (chiar dacă soldate cu consecinţe importante, precum abandonul lui Daniel Ricciardo, izbit fără milă şi minte de propriul coechipier de la Red Bull, Max Verstappen) de la startul cam oricărei curse auto, indiferent de nivel, singurul moment cât de cât interesant din timpul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, desfăşurat duminică, a fost cel în care Lewis Hamilton s-a lăsat depăşit de colegul său de la Mercedes, Valtteri Bottas, cu numai câţiva metri înainte de linia de sosire, ca parte a unui (soi de) “gentlemen’s agreement”, după ce finlandezul se lăsase, la rândul său, depăşit (şi cred că au fost singurele astfel de evenimente din toată cursa!), cu câteva tururi (bune) mai devreme, când britanicul părea să fie mai rapid şi capabil măcar să încerce să se bată cu rivalii de la Ferrari, eternul sacrificat de serviciu, Kimi Raikkonen, căzut deja în penibilul unui final de carieră de fost campion mondial (?!) ajuns pe post de scutier şi gardă personală a(l) altora, şi Sebastian Vettel, cealaltă băbăciune ferraristă, care – în mod scandalos şi degradant pentru competiţie – se poate îndrepta spre cel de-al cincilea (?!) titlu mondial obţinut exclusiv prin jocurile murdare ale echipei (fie ea Red Bull sau Ferrari) şi obedienţa, altminteri bine (re)compensată financiar, (co)pilotului numărul doi (fie el Mark Webber sau Raikkonen).

Pentru Hamilton – care, în paranteză fie spus, şi-a demonstrat măiestria chiar şi în felul cum a executat această manevră neobişnuită, reuşind să încetinească exact cât să-l lase, pe ultima linie dreaptă, în faţa sa pe Bottas, dar nu şi pe Max Verstappen, deja aproape lipit de finlandez – onoarea respectării cuvântului dat contează, la nivelul imaginii, infinit mai mult decât cele trei puncte (ce se pot dovedi, totuşi, decisive la final de sezon!) pierdute în bătălia pentru titlu şi contabilizarea unui podium în minus la palmaresul general al carierei, mai ales că, la drept vorbind, Bottas nici nu ar fi meritat un tratament atât de corect, pe de-o parte pentru că, aşa cum l-am văzut în multe situaţii – chiar şi în raport cu conaţionalul său Raikkonen, pe care n-a ezitat de câteva ori să-l scoată măcar în decor, dacă nu de-a dreptul din cursă –, pare genul tipului fără scrupule şi mă aştept ca foarte curând să-şi dea arama pe faţă şi în relaţia cu britanicul, iar pe de alta pentru că, în Ungaria, nu doar că, iniţial, şi-a ţinut inadmisibil de mult coechipierul în spate, deşi era vădit mai lent, dar ulterior nici n-a fost în stare să rămână suficient de aproape, cum i-a cerut în mod explicit echipa, pentru ca rocada să nu fie ridicol de stridentă (cum a şi fost până la urmă!), astfel încât Hamilton a trebuit să parcurgă ultimul tur într-un timp cu nouă secunde (o eternitate în Formula 1, “o viaţă de om”, vorba unuia dintre comentatorii de la Digi Sport) mai slab decât al oricărui alt pilot, inclusiv al celor pe care abia îi devansase cu un tur.

Din păcate, dincolo de (să zicem) admirabila sportivitate manifestată în sânul echipei Mercedes, genul acesta de manevră, la fel ca şi cele practicate (dintotdeauna!) de Ferrari, care l-au ţinut cu orice preţ pe Vettel în fruntea cursei (aşa cum făceau cândva şi cu Schumacher, de unde şi aversiunea mea pentru această echipă, a cărei atitudine se află în flagrant contrast cu a celor britanice, McLaren şi Williams) nu fac decât să demonstreze halul în care a ajuns Formula 1 şi, la urma urmelor, dispreţul cu care sunt trataţi fanii acestui (odinioară) minunat sport cu motor, puşi în situaţia de a vedea cum, adesea, din cauza intereselor, un pilot mai bun pe pistă e împiedicat să câştige, în favoarea unuia mai slab, care n-ar fi meritat.

miercuri, 12 iulie 2017

PE PIELEA LUI

Având în vedere că, spre deosebire de Marele Premiu de Formula 1 al Azerbaidjanului, care a fost de departe cea mai interesantă cursă a sezonului, cel al Austriei, de duminică, a fost, dimpotrivă, una dintre cele mai anoste, poate doar după cea din Australia, de la debut, principalul subiect de comentarii a rămas incidentul din Baku, dintre Vettel şi Hamilton, în urma căruia germanul a scăpat (ieftin) doar cu penalizarea iniţială, un “stop and go” de 10 secunde, plus obligativitatea de a… îşi cere scuze public şi a promite pe cuvânt de pionier că nu va mai face o golăneală de acest fel, adică se va strădui (dar nu prea mult) să inventeze altele.

Cu toate că multă lume, inclusiv din rândul experţilor în domeniu, a evocat varianta mai echitabilă a unei suspendări de (cel puţin) o cursă, la care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să se ajungă nu neapărat printr-o pedeapsă în sine, poate uşor exagerată, ci dacă băbăciunea ferraristă ar fi primit, pe bună dreptate, nu doar trei puncte de penalizare pe licenţa de pilot, ca şi pentru o “abatere” obişnuită, un acroşaj din culpă, dar neintenţionat, ci dublul, şase puncte, astfel încât ar fi acumulat un total de 12, exact cât să stea o etapă, cu atât mai mult cu cât, la drept vorbind, chiar a provocat DOUĂ accidente, atât lovirea din spate a lui Hamilton, cât şi cea din lateral, VOLUNTARĂ, s-au mai găsit şi destui cretini care să-l socotească, în continuare, vinovat pe britanic, probabil pe motiv că nu e blond natural, iar noul comentator de la Dolce Sport, selectat, pesemne, pe aceleaşi criterii de (IN)competenţă ca şi ceilalţi doi, încerca discret să-l disculpe pe neamţ, spunând că, probabil, atunci când a schiţat manevra (ulterior finalizată!) de a-l lovi pe Hamilton roţi în roţi, se aştepta ca pilotul de la Mercedes să ia şi el de volan, pentru a se feri, asta în condiţiile în care se afla la câţiva centimetri de un parapet în care a fost cât pe ce să fie oricum proiectat. Probabil însă că boul de la Dolce a văzut cursa pe aplicaţia de mobil de la Telekom, care merge (prost!) din când în când.

Pe de altă parte, pentru că la precedentul meu articol pe acest subiect am uitat să subliniez, în opinia mea, ceea ce i s-a întâmplat lui Hamilton în Azerbaidjan vine ca un soi de dreptate divină, pe undeva binemeritată, după ce în ultima vreme, înainte de incident, manifesta o inexplicabil de candidă cordialitate cvasiamicală faţă de Vettel, ca şi cum n-ar fi ştiut de un deceniu întreg cu cine are de-a face. Sau, în fine, spre norocul lui de până atunci, cu cine au avut de-a face doar alţii, de la fostul coechipier de la Red Bull al neamţului, Mark Webber, până la, să zicem, Daniil Kvyat. Pare însă cumva altfel când îi simţi mitocănia nesportivă chiar pe pielea ta, nu Lewis?

marți, 11 iulie 2017

(DIN NOU) LA UN PAS

Din punctul meu de vedere, răspunsul la deja cam eterna întrebare dilematică pe care şi-o pun (întruna!) comentatorii (români) de tenis “ce e mai important pentru o jucătoare (în speţă Simona Halep): să ajungă, la un moment dat, în carieră, numărul 1 în clasamentul WTA sau să câştige (măcar) un turneu de Mare Şlem?” este oferit, în mod cât se poate de tranşant, deşi doar implicit, de fix aceiaşi comentatori, atunci când pe teren se află o Maria Sharapova (acum pe locul 180!), Victoria Azarenka (683!), Caroline Wozniacki (ce-i drept, în revenire de formă, locul 6) şi chiar Jelena Jankovic (intrată de mult în anonimat), iar până de curând, înaintea retragerii, Ana Ivanovici, la care, indiferent pe ce loc s-ar afla la momentul respectiv şi cât amar de vreme ar fi trecut de la cea mai bună clasare (înregistrată, uneori, în zorii carierei, prin adolescenţă), se referă, invariabil, de cel puţin o sută de ori, cu formula-clişeu “fostul lider/nr.1 mondial” (valabilă, de altfel, pentru eternitate!), iar o înfrângere, fie şi în faţa unei jucătoare mult mai bine poziţionată pe moment, e considerată drept “o imensă surpriză”. Asta în timp ce despre un eventual triumf izolat şi mai degrabă conjunctural al altora la unul din cele patru turnee majore se pomeneşte, în cazurile fericite, o dată sau de două ori, cu mirare în glas, pe la începutul transmisiunii, cu ocazia prezentării palmaresurilor. 

Iată de ce, după ce Simona Halep n-a prins, din păcate, niciunul din cei doi iepuri (siamezi!) după care alerga în finala de la Roland Garros, înecându-se cam rrrromâneşte la malul Senei, îi doresc din suflet să profite diseară de noua şansă de a urca în vârful ierarhiei feminine printr-o (singură, dar nicidecum simplă) victorie în faţa profund antipaticei unguroaice născute în Australia şi reprezentând Marea Britanie (ce ţi-e şi cu globalizarea asta!) Johanna Konta, chiar şi dacă ar fi să nu câştige vreodată un turneu de Mare Şlem, pentru că locul în istoria tenisului mondial (ca să nu mai spun românesc!) i-ar fi asigurat cu vârf şi-ndesat, aşa cum şi merită, ca una care, în pofida scepticismului manifestat de multă lume (inclusiv de mine!), reuşeşte să se menţină între primele zece jucătoare ale lumii mai mult decât au reuşit alte românce să rămână în primele o sută. Hai Simona!

vineri, 30 iunie 2017

5+1 sau GUVERNUL MAI RĂU DECÂT CRIZA

Urmărind, aseară, emisiunile (mai mult sau mai puţin informative) despre învestirea Guvernului Tudose şi primele gafe monumentale săvârşite de unii dintre ageamiii care-l compun, am desprins câteva idei (fixe):

1. Se prea poate ca, în sfârşit, să avem răspunsul la întrebarea care a frământat întreaga suflare dâmboviţeană în ultimele săptămâni: de ce (dracu) a fost, cu adevărat, răsturnat Guvernul Grindeanu?”.

Deşi eu rămân la convingerea fermă că fostul premier pur şi simplu a refuzat (nu atât din onestitate, cât de frică) să (mai) fure (ca în codru) cot la cot cu ALDE (şi) Dragnea, fie aşa, în general, fie din preconizata nouă bancă de stat, fie din “Fondul” ăla mamut de investiţii (în clientela PSD) a cărui înfiinţare de-aia o fi şi blocat-o sau – aşa cum înclină să creadă alţii – s-a săturat să scoată castanele lui Dragnea din focul Justiţiei cu mâna lui, e posibil spre mai mult decât probabil ca, realizând cât de adânc au alunecat deja într-o groapă bugetară şi cu al doilea picior în tentativa de a pune în practică absurdul program (electoral) de guvernare, să fi găsit astfel soluţia (pseudo)salvatoare de a-l modifica (radical), ceea ce înseamnă, de fapt, că bietul Grindeanu s-a făcut vinovat mai degrabă nu de “nerespectarea programului de guvernare”, ci, dimpotrivă, de faptul că l-a luat prea în serios.

2. Pe de altă parte, după ce o jumătate întreagă de an, de prin noiembrie-decembrie şi până, efectiv, (mai) ieri, Dragnea a ridicat în slăvi minunatul program de guvernare al PSD, elaborat, chipurile, de ditamai specialiştii (gen Vâlcov) care au muncit din greu, luni în şir, cu mare atenţie şi migală, punându-l la punct până în cele mai mici detalii (pe care, însă, în mod bizar, pretindea că le cunoaşte doar el!) şi care era menit – nu-i aşa? – să-i facă pe oamenii care l-au (mai) şi votat în alegeri să o ducă nu “binişor”, ci de-a dreptul bine, hodoronc-tronc, literalmente peste noapte, l-a… perfecţionat decisiv, pe ici, pe colo, prin punctele lui esenţiale, cam tocmai alea pe care cică nu le îndeplinise Grindeanu.

3. În acelaşi timp, judecând după bâlbâielile miniştrilor proaspăt învestiţi, noul program de guvernare, votat ca atare (orbeşte) în Parlament, pare mai degrabă unul… electoral, un soi de schiţă, în care măsurile cele mai importante (şi mai devastatoare) sunt (slavă Domnului?!) doar la stadiul de “consultări”, “studiu de impact” şi “simulare”.

Este evident că, după ce singurul punct din (vechiul) program realizat cu adevărat a fost cel privitor la pomenile (post)electorale, în speţă creşterile de pensii şi salarii, acum se caută cu disperare soluţii pentru acoperirea găurilor bugetare. Aşa se explică şi de ce, de pildă, ministrul Finanţelor, Ionuţ Mişa, (şi nici altcineva) nu ştia să spună care vor fi diferitele cote de impozitare – pe veniturile mari ale persoanelor (“taxa de solidaritate”), pe cifra de afaceri (?!?!) a companiilor şi aşa mai departe. Ele vor fi, fără îndoială, stabilite (după efectuarea “simulărilor”) şi ajustate în funcţie de dimensiunile ravagiilor produse de măsurile populiste. Cu alte cuvinte, de câţi bani va fi nevoie, de atâţia ne vor stoarce pe unii şi pe alţii.

4. Prostie curată sau gândire cu premeditare, declaraţiile aceluiaşi (că altu’ n-aveam!) ministru al Finanţelor referitoare la desfiinţarea (sau nu) Pilonului II de pensii, care au creat panică şi confuzie atât în rândul populaţiei cât şi, mai ales, pe piaţa valutară şi la Bursă, mi se par cel mai solid punct de pornire al unei anchete DNA, prin care să se ia la puricat toate relaţiile de afaceri şi interesele economice ale individului. Atât de solid, încât sunt sigur că nu se va întâmpla nimic, DNA fiind receptivă doar la înscenări şi baliverne.

5. Cu toate că, în urmă cu numai câteva zile, într-o discuţie cu un prieten, admiteam că o eventuală candidatură a lui Liviu Dragnea la preşedinţia ţării (brrrr!!!) ar fi singurul lucru care m-ar putea determina să revin – după o pauză de multe runde electorale – într-o cabină de vot, pentru a ştampila pe oricine altcineva, inclusiv, la o adică, stafia lui Ceauşescu, m-am sucit! Adică, stafia lui Ceauşescu aş vota-o, dar nu şi pe Iohannis, dacă acesta ar fi (singurul) contracandidat.

Venită din partea singurului personaj care ar fi putut împiedica instalarea unui guvern mai nociv chiar şi decât o criză politică prelungită, care măcar se putea solda cu ceva (mai) bun, cum ar fi anticipate sau chiar instalarea unuia de cioloşi tehnocraţi, întreaga sa diatribă (altminteri, bine închegată) îndreptată împotriva cabinetului abia instalat cu largul său concurs pe bază de complicitate (cu hoţii) n-a fost decât o jalnică demonstraţie de populism deşănţat şi demagogie crasă. Fix ce (NU) ne trebuia: încă un (preşedinte) viteaz arătat după război. Sau, în fine, după criză.

6. În cu totul altă ordine de idei (dar fiindcă a apărut în aceleaşi emisiuni), nu m-ar mira ca vehiculul implicat în tragicul accident rutier de aseară, în urma căruia şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi mai mulţi militari decât în luni întregi de activităţi desfăşurate pe teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, să fie una din rablele pe care, deja în urmă cu treizeci de ani, pe când îmi satisfăceam şi eu stagiul militar obligatoriu, nu le puteam scoate din parcul auto şi deplasa până la terenul de instrucţie decât prin mobilizarea întregului batalion, care le împingea voiniceşte şi ridicol pe o distanţă de câteva sute de metri. Ce-i drept (şi) pe-atunci mai era şi o chestiune de economie de carburanţi.

marți, 27 iunie 2017

PLÂNGĂCIOSU’ HULIGAN

Fără nicio îndoială, cea mai fierbinte fază a şi-aşa celei mai interesante curse de Formula 1 din ultimii… prea mulţi ani, Marele Premiu al Azerbaidjanului, de duminică, a fost inciaccidentul dintre Hamilton şi Vettel, survenit în timpul celei de-a nici nu mai ştiu câta neutralizare cu “safety car”, când băbăciunea ferraristă a fost din nou surprinsă – vorba unui comentator de pe un site – moţăind, şi s-a înfipt – vorba lui însuşi – “ca o rachetă” în fundul (maşinii) britanicului, după care, trezit brusc şi nervos din toropeală, a venit în dreptul (şi chiar puţin în faţa, violând astfel şi cea mai elementară dintre regulile de conduită sub “safety car”) acestuia, făcându-se, pur şi simplu, că se dă la el, ca un mitocan ordinar cu număr de Ilfov din traficul bucureştean, doar că, spre deosebire de orice şofer amator, fie şi de duminică, în stare să se oprească la timp, germanul l-a şi tamponat efectiv, izbind monoposturile roţi în roţi, incapabil să-şi stăpânească nu numai furia, ci şi, odată în plus, volanul, după care, desigur, ca de obicei, tot el a sărit (şi) cu gura, acuzându-şi adversarul că a frânat intenţionat în faţa lui, ceea ce, şi dacă ar fi fost adevărat (în ciuda inclusiv analizei ulterioare a FIA, care a constatat că NU e), tot nu l-ar fi scutit de obligaţia de a păstra distanţa corespunzătoare sau – dacă se pregătea de un restart mirobolant, graţie căruia să depăşească – să adopte o altă trasă, paralelă, cu atât mai mult cu cât, la o adică, Hamilton ar fi putut să facă o banală greşeală de pilotaj, ratând o treaptă de viteză (sau ce mai ratează el uneori, mai cu seamă la start), ori lovind parapetul de pe margine, ori încetinind (brusc) pentru a evita vreunul din nenumăratele resturi rămase pe pistă.

Penalizat – pe bună dreptate, deşi cam prea blând – cu un “stop and go” de 10 secunde, când mai normal ar fi fost, poate, pentru provocarea VOLUNTARĂ (!!!) a unui accident (care se prea poate să fi cauzat şi pierderea ulterioară de ritm a lui Hamilton) să primească steagul negru şi eliminarea din cursă, plus vreo zece (nu doar… trei?!) puncte pe licenţă (unde chiar şi aşa a ajuns la nouă în ultimul an şi i-ar mai trebui alte trei ca să încaseze o suspendare de o etapă!), Plângăciosu’ a continuat să vocifereze şi mai târziu, când, printre altele, hodoronc-tronc, s-a jurat că nu l-a lovit intenţionat din spate pe britanic, de parcă nu înţeleseseră toţi cei cu mintea la ei că, într-adevăr, din spate l-a lovit de prost (pilot) ce e, şi doar din lateral l-a izbit cu bună ştiinţă.

Acum, nu că vreau să blestem sau măcar să sugerez că toate păcatele se plătesc, mai devreme sau mai târziu, pe lumea asta sau pe ailaltă, ori undeva între ele, dar cum comportamentul lui Vettel începe să semene tot mai mult cu a, cel puţin deocamdată, nu doar mai titratului, ci şi o idee mai nemernicului, pe când pilota, său compatriot Schumacher, l-aş sfătui pe actualul (încă) lider al clasamentului general să nu se apuce niciodată de schi!


Pe de altă parte, nu pot să nu constat, cu amărăciune, că, în schimb, pe Lewis Hamilton blestemele adversarilor îl ajung încă din timpul carierei, fiind, fără îndoială, cel mai ghinionist pilot în activitate (deşi, de la o vreme, pare să tragă tare pentru a-l ajunge din urmă celălalt mare talent din competiţie, Max Verstappen). Asta, fireşte, dacă punem pe seama neşansei şi văditele dovezi de incompetenţă ale celor de la Mercedes, care – după ce, e adevărat, l-au ajutat să obţină (încă) două titluri mondiale, pe lângă cel câştigat cu McLaren – anul acesta sunt pe cale să… îi mai mănânce unul, după cel din sezonul trecut, şi, cum observam şi cu alt prilej, tot în favoarea unui nemţ ca ei. Povestea cu colierul de siguranţă desprins în timpul cursei e de un (suspect) penibil cum rar mi-a fost dat să văd la acest nivel şi care mă face să mă întreb îngrijorat ce mai poate urma: să-i dea în loc de mănuşile de condus unele de grădinărit?!

P.S. De remarcat fericita răzgândeală a comentatorilor de la Digi, care, după ce pe la jumătatea cursei, sâcâiţi (copilprosteşte) de întreruperile lungi şi dese, cauzate de diversele incidente [apropo, cel cauzat de Bottas, în detrimentul lui Raikkonen, deşi efectiv regretabil şi evident din vina primului, a fost, pare-se, zic eu pe bună dreptate, socotit drept unul “de cursă”, pentru că Mercedesul practic nu a intrat direct în Ferrari, într-o tentativă disperată de păstrare a poziţiei, ci a fost mai degrabă proiectat de (pe) bordură, aşa cum ar fi putut, de pildă, ricoşa dintr-un parapet, în urma unei greşeli individuale de pilotaj, adversarul fiind doar o victimă colaterală], se întrebau retoric şi insinuant dacă nu ar fi preferabil ca MP de la Baku, o găselniţă a lui Bernie Ecclestone, să dispară din calendar, aşa cum se pare că-şi doresc noii diriguitori americani ai F1, la final nu mai conteneau cu exclamaţiile de încântare şi cu mărturisirile de speranţă la cât mai multe ediţii. Aferim!

P.P.S. Era să uit! Până să fiu înjurat şi acuzat că sunt subiectiv şi ţin partea lui Hamilton indiferent ce (nu) face, aş vrea să-mi declar profunda dezamăgire faţă de comportamentul său din finalul cursei, când, printr-o schelălăială mai (ne)demnă de Vettel, sugera celor de la boxele Mercedes să-l mai tempereze pe coechipierul său Bottas (care lupta pentru şi, pe ultimii metri, a şi obţinut o poziţie mai bună pe podium!), doar-doar l-o încurca pe nemţul aflat între ei. Un picuţ cam foarte penibil.


ACTUALIZARE, 3 iulie 2017: Q.E.D.

LA LOC “DUBLĂ COMANDA”!

N-am să mă dau rotund, arătându-mă, ca toată lumea, perfect la curent cu, şi absolut oripilat de legăturile cu “serviciile” (foste?!, actuale?) şi “sistemul” ale lui Mihai Tudose, premierul (proaspăt) desemnat, despre ale cărui existenţă în sine, pe lume, şi (cu atât mai puţin) apartenenţă, în trecutul chiar foarte recent (adică de când nu prea mă mai interesează pe mine politica), la vreo alte două (spre patru?) guverne Ponta şi Grindeanu (în care, pesemne, a trecut mai neobservat nici de alţii), am aflat abia ieri, însă ce m-a cutremurat, de-a dreptul, a fost sintagma “dublă comandă”, desprinsă, parcă, dintr-un jargon strict profesional şi folosită intens, din proprie iniţiativă (adică nu ca răspuns la nişte întrebări specifice), cu referire la domnia sa, nu de către adversarii politici şi/sau analiştii/jurnaliştii rău-voitori, ci chiar de mai toţi pesediştii perindaţi pe micul (meu) ecran, în frunte cu cei mai de seamă, Liviu Dragnea, Codrin Ştefănescu, Olguţa Vasilescu, Marian Oprişan…, unii exprimându-şi, ce-i drept, convingerea, mai mult sau mai puţin fermă, dar alţii nici măcar atât, ci numai… speranţa că NU ar avea.

Iar ca tacâmul să fie complet (înspăimântător), şi oala cu capacul pus, viteazul Klaus Iohannis, în care multă lume (naivă) îşi punea, de asemenea, deşarta nădejde, şi chiar eu însumi, aflat încă, din păcate, sub influenţa sechelelor lăsate de (mai) toţi predecesorii săi preşedinţi-jucători, mă aşteptam măcar la o temporizare ceva, o amânare de câteva ore, de formă, cât să ia legătura cu sfetnicul său bun, Noaptea şi consilierul Odihnă, dacă nu chiar la un perfect constituţional refuz “o singură dată”, nu numai că s-a grăbit să-l accepte – conform unor surse aproximativ credibile, practic înainte să-i fie propus efectiv, pe sistemul “blat curat”, refuzând câţiva pesedişti cu feţe dacă nu neapărat cu adevărat umane (că nici grindeni nu sunt cu toptanul în partid!), cel puţin plăcute, cum ar fi doamna Carmen Dan –, dar a mai şi făcut anunţul în direct şi la o oră de vârf, de la înălţimea pupitrului oficial, când ar fi putut foarte bine să perpetueze modelul de astă iarnă, cu Grindeanu înştiinţat (se zice) prin SMS şi decretul de desemnare publicat, dis-de-dimineaţă, direct pe site-ul prezindenţial, ca să nu dea prilejul de a i se aduce acum acuze perfect îndreptăţite că el însuşi l-a scos pe Tudose de unde i-a fost băgat pe gât de către alţii, teoretic apolitici.


P.S. Pentru a exact atâta oară de câte m-am şi uitat la posturile de ştiri (în ultimele zile), am constatat (şi) aseară că jurnaliştii din România nu sunt, pe felia lor de activitate, cu absolut nimic mai breji decât politicienii, minţindu-şi telespectatorii şi luându-i de proşti cu (cel puţin) tot atâta nesimţire cu cât îşi mint şi îşi iau ei alegătorii.

La Antena 3, de pildă, jumătate de zi a fost anunţat, printr-un înscris negru pe portocaliu, de “breaking news”, defilând frecvent pe burtieră, un “interviu în exclusivitate” cu, mai întâi, “premierul propus de PSD”, apoi de-a dreptul “premierul desemnat”, difuzat la ora 21.00, ceea ce, fireşte, trebuia să-i facă pe telespectatori să creadă că va fi în direct şi având drept subiect evenimentele aflate în desfăşurare, pentru ca, în cele din urmă, după ora… 22.00, să fie prezentate nişte înregistrări vechi, atemporale (în sensul că nici măcar nu scria dacă sunt de prin ianuarie sau din mai-iunie) cu… Grindeanu şi câţiva miniştri, printre care, ce-i drept, şi Mihai Tudose, urmate de una mai recentă, numai cu Tudose, doar că “în exclusivitate” pentru ziarul Adevărul, nicidecum “faţă în faţă cu Mihai Gâdea”, ca în promo. Penibil şi, mai cu seamă, descalificant din punct de vedere profesional.

(Pentru cititorul meu fidel care s-o fi întrebând, cam pe bună dreptate, de ce continuu să mă uit la Antena 3, dacă am numai cuvinte de ocară pentru cei de-acolo, am să spun doar că, tot la fel ca în politică, aleg şi eu răul mai mic.)

luni, 26 iunie 2017

CREIERE PUTREDE

Nu ştiu dacă e din cauza vârstei sau (şi/doar) a maleficului anturaj pesedist cu care a intrat în cârdăşie, însă am senzaţia că lui Călin Popescu Tăriceanu – pe care, trebuie să recunosc ruşinat, a fost o vreme când îl socoteam printre puţinii politicieni aproape respectabili – pur şi simplu i-a putrezit creierul.

Săptămâna trecută, într-o intervenţie televizată, referindu-se la proaspătul preşedinte al PNL, Ludovic Orban, vehiculat ca variantă de prim-ministru, l-a catalogat drept o “problemă cât casa” a partidului, deoarece “are probleme penale”, în sensul că... a fost achitat (!) într-o primă instanţă, dar, cum în România, ce-i drept, “justiţia” se face pe bază de dat cu banul sau aruncat cu zarurile, nu se ştie niciodată ce verdict (vinovat!) va primi la următoarele căi de atac. În plus, după mintea lui găunoasă, situaţia lui Orban ar fi una fără ieşire, deoarece, fie va fi condamnat, ceea ce, desigur, îi va anula orice şansă de a conduce un guvern, pe modelul “Dragnea”, fie va fi disculpat printr-o sentinţă definitivă, caz în care, chipurile, toată lumea va fi convinsă că a făcut un pact mizerabil cu “sistemul”.

Elucubraţiile fostului premier sunt cu atât mai groteşti cu cât el însuşi se află fix în aceeaşi situaţie, având pe rolul instanţelor nu unul, ci o mulţime de procese, infinit mai serioase, din care, conform propriei (psih)analize, practic nu are cum să scape cu faţa curată, iar problema ALDE e tot cât o casă, doar că mai mărişoară decât a PNL.

Şi cum o catastrofă (intelectuală) nu vine niciodată singură, iar mama nebunilor e mereu gravidă, fireşte că spusele preşedintelui Senatului au fost susţinute şi întărite de pupincuristul său cel mai fervent, Mugur Ciuvică, care (pardon de expresie) a lăsat limpede să se înţeleagă că, în viziunea lui de moralist închipuit al neamului (prost), sintagma “probleme cu Justiţia” se referă la orice om (politic) care, mai devreme sau mai târziu, calcă într-o sală de tribunal, indiferent dacă este achitat (şi, eventual, despăgubit) sau condamnat şi, de ce nu?, chiar dacă el este… reclamantul.

Şi pentru că iar am ajuns la Ciuvică – pe care oricât m-aş feri să-l mai văd, ocolind emisiunea lui Gâdea, nu reuşesc, pentru că dau peste el şi la Sandra Stoicescu, şi la Dana Grecu, şi la Oana Stancu, şi la Radu Tudor, şi la fata aia drăguţă de la ora două sau trei, şi la ediţiile matinale –, am constatat cât de bine a înţeles el (şi numai el!) chestiunea schimbării (doar a) premierului, socotit drept unic vinovat pentru neaplicarea programului de guvernare, cu foarte probabila menţinere a (majorităţii) celorlalţi miniştri în viitorul cabinet, lucru care, la drept vorbind, nu e cu totul de mirare, având în vedere că a avut aproape douăzeci de ani pentru asta, de când i-au explicat-o, pe îndelete, pediştii lui Petre Roman şi Traian Băsescu, prin ‘97-‘98, când el era (cam) ţărănist, iar ei pretindeau că “orchestra” (adică miniştrii) e foarte bună, dar trebuie musai înlocuit “dirijorul” (adică premierul Victor Ciorbea), din cauza căruia Guvernul cânta fals şi suferea ţărişoara. Mai bine niciodată decât mai târziu!

joi, 22 iunie 2017

LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.

miercuri, 21 iunie 2017

PARAŞUTISTUL

Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.

Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.

Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.

marți, 20 iunie 2017

EPIDEMIA

Chiar şi dincolo de noile convulsiuni politice apărute nu mai departe de azi, când UDMR… şi ALDE… şi aia… şi aia…, astfel încât nimic nu mai e atât de (ne)sigur cum era (şi) până acum, doar că în sens opus, remarcam încă de duminică şi, mai cu seamă, ieri, că în toate calculele literalmente aritmetice legate de moţiunea de cenzură, cei 222 de parlamentari care au semnat-o sunt socotiţi ca siguri şi în calitate de votanţi ai ei, miercuri, ceea ce ar însemna că rămân de găsit/racolat/mituit/constrâns/adus de pe unde sunt doar cei 11 cu care să se asigure numărul necesar pentru adoptare.

Ce-i drept, eu însumi am scris (fireşte, zadarnic) nenumărate articole despre samavolnicia violării în grup şi cu repetiţie, în mod organizat şi recidivist, a secretului votului în Parlament, unde nevertebratele de “aleşi” fără conştiinţă proprie (care să le dicteze), asemenea amibelor, sunt atent supravegheate – fie prin numărarea bilelor, fie pe bază de aliniere în băncuţe – să voteze cum le impune Partidul (procedură nici măcar inventată, dacă nu mă înşel, de pesedişti, ci de ceilalţi nemernici, la fel de mari, de la PD/L), dar chiar nu ia nimeni în (amintitul) calcul posibilitatea ca unii dintre cei care, neavând cum să se ascundă de atotgăsitorul SMS, şi-au aşternut cuminţei iscălitura pe fiţuica de răsturnare a grindeanului să fie între timp (ră)puşi grav la pat sau în fotoliu de epidemia de guturai şi trădare ce pare să bântuie zilele astea printre politicieni? Că doar a început sezonul aparatelor de aer condiţionat.

luni, 19 iunie 2017

SĂ PLOUĂ CU DEMISII!

Fără să fiu vreun mare fan al Cursei de 24 de ore de la Le Mans (sau, în general, al competiţiilor auto de anduranţă), în paralel cu alte transmisiuni sportive mai pe gustul meu şi cu relatările de pe canalele de ştiri despre criza politică, am urmărit din actuala ediţie mai multe ca de obicei, în total poate spre 10.

Pe lângă prea puţin glorioasa victorie, atât la categoria sa, cât şi în clasamentul general, a… singurului protip LMP1 rămas în funcţiune, un Porsche 919 Hybrid, care, de fapt, a concurat doar... 23 de ore, restul timpului petrecându-şi-l pe butuci, la standuri, unde i s-a schimbat motorul, înainte de a începe să recupereze spectaculos în faţa monoposturilor de la clasele inferioare, care-l făceau să arate ca un rechin într-un acvariu cu guppy, am remarcat comentariile la fel de nule şi neavenite ca şi calităţile sale de (fost) pilot (de Formula 1) ale actualului participant în competiţia dedicată rataţilor (din F1), Formula E, Sébastien Buemi, care, într-un interviu, se văicărea ca o babă (ferraristă) de dificultăţile întâmpinate la Le Mans, unde, ca driver (desemnat pe criterii obscure şi poate pentru ultima oară) al unui (alt) prototip de la categoria-regină, trebuia să se strecoare, atât în calificări cât şi în cursă, printre – vezi Doamne – amărâtele de LMP2-uri şi turisme, dovedindu-se în acest fel incapabil să înţeleagă fix specificul (şi farmecul) competiţiei la care lua parte, mai cu seamă că punea, în plus, sub semnul îndoielii şi oportunitatea acordării unui punctaj dublu aici faţă de celelalte etape din calendarul de anduranţă, desfăşurate, fiecare, pe durata a numai 6 ore. Păi, băi Buemi, cum ar veni… tocmai de-aia! (Ăsta are minte de politician român!)

În cu totul altă ordine de idei, aseară, pentru a doua oară în cam tot atâtea zile de urmărit, după o pauză de ani de zile, oarecum in extenso, chiar dacă, adesea, cu numai o jumătate de ureche alocată, emisiunile de la Antena 3, am constatat că vedeta postului, Mihai Gâdea are vădita convingere (bazată, poate, pe anumite dovezi) că (mai) toţi telespectatorii săi sunt nişte idioţi, gata să-l creadă pe cuvânt atunci când îi minte, de dincolo de ecran, în faţă, asigurându-i că următoarea pauză de publicitate este “extrem de scurtă, câteva secunde, practic un solo spot”, când, de fapt, e ditamai calupul de un sfert de ceas, în care, pesemne, domnia sa socoteşte că gogomanii, în loc să schimbe canalul, aşa cum se cam procedează în asemenea situaţii, aşteaptă cu înfrigurare şi încredere orbească în vorbele lui sfinte ca fiecare “spot”, nicidecum solitar, să fie şi ultimul, după care legătura să fie comutată din nou în studio. Ce ţi-e şi cu disperarea asta după rating!

În fine, cu prilejul căscării sau, mai degrabă, ciulirii jumătăţii aceleia de ureche la dezbaterile privind criza politică, am observat că există în continuare cetăţeni care (se fac că) nu înţeleg de ce, după toată nebunia, ar trebui să demisioneze nu doar Grindeanu, din fruntea Executivului, ci şi Dragnea, din a partidului de guvernământ.

Ei bine, lucrurile sunt simple: dacă, să zicem, lipsa de inspiraţie care l-a făcut pe preşedintele PSD să desemneze pentru funcţia de premier un om care, în (scurt) timp, s-a dovedit a fi – conform, de pildă, celebrului raport de evaluare întocmit de Vâlcov – doar incompetent, incapabil să aplice programul de guvernare, poate fi, la o adică, scuzată, faptul că ne-a pricopsit – conform declaraţiilor recente ale apropiaţilor săi – cu nimeni altul decât un “pucist”, autor a nenumărate ilegalităţi prin care “s-a legat cu lanţurile” de scaunul de la Palatul Victoria, aşadar dracu gol, mi se pare de neiertat, pentru că există toate premisele ca următorul nominalizat să fie, cum s-ar spune, ta-su.


P.S. Despre scandalul înregistrărilor cu şefa DNA, Codruţa Kovesi, în legătură cu care pupincurişti ei afirmă, pe de-o parte, că sunt trucate, iar, pe de alta, că oricum demonstrează doar hărnicia şi bunele intenţii ale celei care altfel nu s-ar face vinovată decât, cel mult, de a fi o mahalagioaică prea slobodă la gură, cu altă ocazie. Poate după demisie.

joi, 15 iunie 2017

FANTOMELE PREZENTULUI

După o zi şi aproape jumătate de noapte petrecute în faţa televizorului, pe canalele de ştiri, pentru a urmări nebunia declanşată de forţele oculte din PSD, ALDE şi ALTE (de)servicii secrete româneşti şi străine, care, ca un făcut, de câte ori apare (sau cel puţin citesc eu) câte o informaţie conform căreia creşterea economică din România este printre cele mai mari din Europa, trântesc un guvern Ponta sau Grindeanu (întâmplător sau nu contemporan cu ea) la jumătatea sau – iată! – zecimea mandatului, dacă nu au norocul să vină alegerile ca să scape (şi) de un Cioloş, concluziiile mele sunt în număr de o sută patruzeci şi opt, dintre care spicuiesc doar trei:

1. Fie şi cu totul indirect, adevăratul vinovat pentru ceea ce se întâmplă acum este… Emil Boc, care, pe durata întregului său mandat de, chipurile, premier, a ridicat la o înălţime de neatins ştacheta servilismului şi obedienţei faţă de cine (dracu) l-a pus în funcţie, lăsând impresia – din (ne)fericire oarecum falsă – că astfel de personaje penibile se găsesc pe toate drumurile şi orice lider (de partid sau ţară) cu porniri despotice, gen laşul preşedinte al morţilor, de odinioară, şi Dragnea de-acum, îşi poate găsi propria marionetă pe care s-o manevreze din umbră (sau la lumină), la nesfârşit, după pofta inimii lui negre. Cum Grindeanu s-a dovedit a nu fi chiar (ca) Boc (cel puţin în această privinţă), Penalul din Teleorman a reînceput căutările.

2. Oricâtă aproape simpatie aş avea – strict pe cazul în speţă şi doar în raport cu figurile şi mai sinistre ale lui Dragnea şi Tăriceanu! – faţă de Grindeanu, şi dincolo de fireasca mea îngrijorare pentru consecinţele noii crize, de o natură cu totul aparte, nemaîntâlnită în trei decenii de (pseudo)democraţie originală, semn al nesecatei fantezii distructive a clasei noastre politice, nu pot decât să mă bucur pentru ce i se întâmplă atât în plan politic, cât şi strict personal, şi să-mi exprim sincera nădejde perfidă că, (preferabil) mai devreme sau mai târziu, oricare om de (relativ) bună-credinţă, cum se prea poate să fie şi el, care a făcut nemernicia de a se înscrie (mai cu seamă în anii ‘90!) în PSD (ca să nu spun şi în oricare altul!) să treacă prin aşa ceva, ca să înţeleagă, fie şi cu douăzeci de ani prea târziu, în ce (troacă) s-a băgat cu adevărat.

3. Pentru pretinşii analişti şi comentatori (politici), ca şi pentru literalmente simplii jurnalişti care din pură imbecilitate autentică, nu făcând doar pe şi râzând ca proştii (la Antena 3 sau indiferent unde), chiar nu înţeleg cum de aceiaşi protestatari care în urmă cu doar câteva luni, prin iarnă, când se trezeşte spiritul revoluţionar al românului, adormit apoi pe întreaga durată a sezonului estival al concediilor, cereau demisia lui Grindeanu, iar acum (doar) par să-l susţină în lupta lui cu morile de vânt şi fantomele prezentului, se pare că trebuie precizat negru pe alb, cu subiect, predicat şi, eventual, pe blogurile cu facilităţi grafice, o planşă ajutătoare, că sutele de mii de manifestanţi, care nici nu auziseră până cu câteva zile sau săptămâni înainte de Grindeanu, cereau (şi, sunt convins, încă cer şi vor cere) de fapt demisia (şi, aproape la propriu, capul) “Guvernului (lui) Dragnea”, indiferent cum s-ar numi el la un moment dat. Ăsta de-acum nu (mai) e.

Din păcate, chiar dacă la ora redactării acestor rânduri poate să pară că e fix invers, grindenii trec, dragnea rămâne (adică... #rezistă).

marți, 13 iunie 2017

TRAUMA

Profund traumatizat – ca toţi iubitorii de sport din ţară – după rezultatele catastrofale din weekend ale reprezentanţilor noştri, nici n-aş mai fi scris despre ele, dacă nu l-aş fi auzit aseară, chiar înainte de culcare, pe Helmuth Duckadam, fostul “Erou al Stelei de la Sevilla” şi actualul “Trepăduş al lui Becali de la FCSB”, sugerând ca soluţie de ieşire a fotbalului românesc din criză întinerirea Naţionalei cu jucători de 18-19 ani, fie şi cu preţul ratării următoarelor campanii de calificare la turneele finale, idee altminteri demnă de luat în considerare, dacă n-ar fi venit din gura aceluiaşi personaj (ce tinde să devină sinistru) care cu foarte puţin timp în urmă tuna şi fulgera împotriva obligativităţii echipelor din Liga I de a folosi în fiecare partidă un jucător sub 21 ani, cu argumentul penibil că ar defavoriza cluburile puternice, ca FCSB, care, nu-i aşa?, îşi pot permite să dea milioane de euro pe jucători de valoare şi, vezi Doamne, nu au de unde să găsească UN (SINGUR) puşti suficient de talentat ca să merite onoarea de a le purta tricoul, lucru care, la drept vorbind, nici nu mă miră, pentru că ştiu din sursă absolut sigură (nepoţelul meu, legitimat acolo) că patronul nu investeşte o leţcaie în echipele de tineret, astfel încât până şi amintitul tricou, ca să nu mai vorbesc de orice fel de deplasare, sunt decontate de către părinţi. Că eu aş merge şi mai departe, obligând toate cluburile (măcar) de prima ligă să aibă centre de copii şi juniori nu mai amintesc decât aşa, în treacăt, ca pe-o idee oricum utopică, fiindcă sunt conştient că, pusă în practică, ar putea însemna mai degrabă intrarea în faliment a întregului sistem competiţional intern, deja putred până la rădăcină.

În privinţa selecţionerului Daum, pe care de la bun început l-am susţinut nu atât pentru charisma şi/sau realizările personale (discutabile), cât ca întruchipare a principiului că ne-ar prinde bine un antrenor străin, din afara sistemului (putred) amintit, trebuie să recunosc că – aşa cum, de altfel, mă temeam – experimentul a eşuat şi probabil că a venit deja timpul să ne întoarcem spăşiţi la piţurcii şi neapuii noştri de toate zilele (şi deceniile!), pe care cel puţin îi putem înjura cu mai multă detaşare, fără teama de a fi socotiţi xenofobi sau ceva, mai ales că se găsesc destui (gazetari) (stupizi) care, măcar pentru o vreme, să-l socotească pe neamţ, după un mandat de (doar) câteva luni, adevăratul gropar al fotbalului românesc.

Ce-i drept, Naţionala nu arată cu nimic mai bine decât înainte de venirea lui, şi nici eternul principiu invocat inclusiv de el, că e nevoie de timp şi stabilitate pentru reconstrucţia unei echipe, nu cred să funcţioneze decât dacă Federaţia se arată dispusă a-i propune un contract pe viaţă, cam în genul în care procedează Arsenal cu Wenger (şi tot cu rezultate îndoielnice!), deoarece cu actuala generaţie de gloabe sunt convins că nici Guardiola, Conte, Mourinho, Luis Enrique şi Ancelotti, fiecare separat sau toţi în colaborare, nu ar reuşi să ne califice undeva.

Dacă tot m-am stârnit, voi trece acum la Simona Halep, dar pentru că am amintit la un moment dat de Gigi Becali, vreau să spun că, aşa cum înaintea câte unui meci al FCSB-ului din cupele europene, unde în principiu ţin din răsputeri cu reprezentanţii noştri, aproape că ajung să-mi doresc să ia bătaie (rău) doar pentru că mă scoate din sărite patronul cu câte o declaraţie imbecilă, şi sâmbătă, în chiar debutul finalei feminine de la Roland Garros, m-am pomenit într-o astfel de situaţie, doar că de data asta din cauza domnului CTP, care, într-unul din accesele lui de pupincurism deşănţat, a vărsat, la repezeală, două enormităţi caracteristice, prea puţin edulcorate prin forma (condiţional-optativă) în care le-a rostit, sugerând, pe de-o parte, că în 2014 Simona a fost învinsă de “drogata” Sharapova, iar pe de alta că n-ar fi avut nicio problemă s-o învingă, dacă ar fi participat la actuala ediţie, pe Serena Williams, ca la Turneul Campioanelor din 2015, lucru, ce-i drept, relativ plauzibil, având în vedere că americanca o fi deja prin luna a şaptea de sarcină.

Din fericire pentru mine (dar, iată, nu şi pentru Simona, care, cu aşa o piază rea drept comentator, n-a avut nicio şansă!), am putut să comut pe Eurosport, unde, din motive similare, am selectat mai întâi comentariul în limba engleză, după care am închis sonorul complet pentru că n-am mai suportat nici exclamaţiile de nemăsurată admiraţie ale celor de-acolo, în frunte cu altminteri simpatica (şi fosta mea febleţe) Chris Evert (Lloyd), care cădeau în extaz la fiecare lovitură (mai acătării) a letonei, de parcă ar fi văzut pe teren nu o jucătoare ca oricare alta, ci o maimuţică (sau altă lighioană) de la circ dresată să joace tenis şi care le mai şi nimereşte. Chestie la fel de stupidă ca statistica vehiculată în ultimele zile ale turneului, conform căreia Ostapenko loveşte mai puternic decât bietul Murray (şi decât alte câteva zeci de băieţi, britanicul fiind, totuşi, pe locul cinci în acel top, doar o poziţie mai jos decât… maimuţica, dar senzaţionalismul ieftin şi-a cerut tributul în sânge de lider mondial), ceea ce nu e deloc greu dacă se iau în calcul şi mingile trimise la doi metri în afara terenului, pe sistemul, valabil şi în fotbal, “cine dă mai sus şi mai tare”, procedeu la care, sunt convins, toţi băieţii din Naţionala noastră stau mai bine decât Messi şi Ronaldo.

Că până la urmă, încă de la 3-3 în setul secund, când Ostapenko a revenit de la 0-3 şi 0-40, după o minge la care Simona – cu un fair-play desăvârşit şi, desigur, absolut lăudabil, dar şi cu o acurateţe de care am serioase motive să mă îndoiesc la o jucătoare care obişnuieşte să ceară “challenge” şi după câte o minge căzută la jumătate de metru de tuşă – a recunoscut că e bună pentru adversară, am plecat de tot din faţa televizorului, lăsând-o să mă reprezinte în contumacie (aşa cum face mai mereu, şi în chestiuni mai importante) pe soţie, nici nu cred că mai e cazul să menţionez pentru cititorul meu (odinioară) fidel, care ştie cum reacţionez în asemenea situaţii. Prin urmare, nu pot să mă pronunţ în privinţa felului cum a jucat Simona începând din acel moment, în schimb îmi exprim îndoiala că Ostapenko va deveni, aşa cum îi prevede toată lumea, mai mult decât o simplă modă, marea senzaţie a unei (primă)veri capricioase (ca ea).

Pe de altă parte, sper ca Simona, care, deocamdată, în plan psihic, a făcut reale progrese (doar) la capitolul “managementul furiei”, să ajungă să-şi stăpânească şi celelalte emoţii, gen teama de victorie sau de adversar (plus, acum, depresia, cu siguranță mai adâncă decât în 2014, când a fost învinsă, totuși, nu de către Nimeni, ci de Sharapova, cu largul concurs al arbitrului Kader Nouni, și chiar decât dacă ar fi fost învinsă, anul acesta, în sferturi, de Svitolina sau, eventual, în semifinale, de Pliskova, care însă n-a crezut nicio clipă c-o poate face), fiindcă nici de la 3-6, 1-5 şi nici (chiar) de la 6-4, 3-0 (40-0) un meci nu e câştigat, cu adevărat, de cel care vine din urmă, ci doar pierdut de către cel care conducea.

P.S. Slavă Domnului că printre favoriţii mei în sport se numără şi reprezentanţi ai altor naţiuni: astfel, Lewis Hamilton a câştigat Marele Premiu de Formula 1 al Canadei, desfăşurat duminică seara, salvând, într-o oarecare măsură, weekendul.

Cu acest prilej însă, pe lista mea neagră cu piloţi a mai apărut un nume: Sergio Perez, pe care, mai cu seamă în urma stagiunii petrecute la McLaren, aproape că-l stimam, însă acum, după ce a refuzat să-şi ajute colegul de la Force India, (din păcate francezul) Esteban Ocon, vădit mai rapid decât el, sub pretext că are şanse să treacă de Daniel Ricciardo, de la Red Bull, şi să obţină un loc pe podium (ceea ce nu s-a petrecut în zecile de ture petrecute în spatele acestuia), s-a lăsat depăşit (suspect de) lejer de către ferraristul Vettel, căruia, în schimb, mult mai puţin experimentatul Ocon fusese în stare să-i opună o rezistenţă cel puţin decentă. Ruşine!

joi, 8 iunie 2017

INGENUA ŞI FANFARONUL

La scorul de 6-3, 5-1, în favoarea Elinei Svitolina, singura persoană din lume care mai credea în victoria Simonei Halep şi accederea ei în semifinalele turneului de la Roland Garros nu era(m), cu siguranţă, nici eu, care, încă de la începutul setului secund, când jucătoarea noastră continua să evolueze la fel de slab ca în cel inaugural şi deja îşi pierduse (iarăşi) serviciul din primul ghem, pur şi simplu nu am mai suportat să asist la măcel şi să văd satisfacţia de pe chipul (altminteri angelic) ucrainencei atunci când lovea cu sete, decisiv, mingile prea scurte, lente şi înalte, perfecte pentru ea, venite de dincolo de fileu, am închis televizorul şi m-am apucat de bodogănit, redeschizându-l la timp să citesc pe ecran mesajul conform căruia, la 5-2, dodoloaţa servea pentru câştigarea meciului, astfel încât l-am închis din nou şi doar mi-am aruncat, din când în când, privirile pe livescore-ul de pe pagina oficială de internet a competiţiei, constatând cu crescândă stupoare şi încă reţinută bucurie că tot nu e gata, până când, la 5-5, mi-am luat inima în dinţi şi am redevenit telespectator cu sufletul la gură şi noduri în gât până la final; nici – aşa cum ar fi putut părea oarecum logic – Simona însăşi, care, cu o sinceritate absolut adorabilă, a recunoscut la conferinţa de presă (unde a avut o prestaţie minunată, mult peste cea din teren, dovedind o formă de zile mari, cu răspunsuri pe cât de oneste pe atât de spirituale) că la 1-5 se împăcase cu gândul înfrângerii, ceea ce – mai mult sau mai puţin paradoxal – a făcut-o să joace, în sfârşit, liniştită, fără presiune şi aproape de nivelul ei real; ci nimeni altul decât… Cristian Tudor Popescu, care, cu obişnuita fanfaronadă şi lacrimi în glas, declara, pentru Digi24, că nu s-a îndoit nicio clipă de ea, nici măcar când Simona s-a confruntat cu mingea de meci, din tie-break, a adversarei, deoarece i-a citit în ochi (chipurile “oglinda creierului”) convingerea nestrămutată că va triumfa.

Dacă ar fi să ne luăm după vorbele jurnalistului şi tenismenului amator de tenis – care, în paranteză fie spus, de la înălţimea competenţei sale infailibile, conferită de participările repetate la concursurile de mare anvergură “Daciada” şi “Cupa presei”, nu pierde niciun prilej de a-i admonesta pe cei care nu sunt în deplin consens cu domnia sa, reproşându-le că îndrăznesc să-şi dea cu părerea deşi n-au practicat niciodată sportul (de performanţă?!), în loc să se mulţumească să privească aşa, ca nişte ignoranţi eterni, o viaţă întreagă la televizor sau din tribune, fără să priceapă de ce unul dintre jucători îl învinge pe celălalt, uneori după ore în şir de aruncat mingea (prin intermediul obiectelor acelora stranii ţinute în mâini) de la unul la altul, în condiţiile în care s-a dat cu banul încă de la bun început, ceea ce e ca şi cum ai spune, de pildă, că nu poţi să te pretinzi un mare analist politic dacă nu ai activat măcar câteva decenii într-un partid (altul decât PCR!), concluzia logică fiind că, de fapt, domnul CTP nu ar avea dreptul să-şi trâmbiţeze părerile cu adevărat avizate decât în chestiuni serioase de inginerie sau, cel mult, de literatură (SF) –, aşadar dacă ar fi să ne luăm după el, fie Simona suferă de o dedublare a personalităţii, astfel încât una i se citeşte în ochi (conform altor izvoare populare, “oglinda sufletului”, nu a creierului) şi cu totul alta e în, iată, sufletul ei, fie domnul CTP are mai puţin calităţi de fin observator şi cunoscător al aspectelor psihologice, aşa cum îşi închipuie, şi mai mult de ghicitoare în palmă, stele sau… ochi, asta dacă nu cumva e de-a dreptul rudă cu Pinochio sau genul de viteaz arătat după război (în cazul nostru, meci).


P.S. Ca să nu mai trec prin chinurile de ieri (şi de odinioară), tare mi-ar plăcea ca domnul CTP să intervină astăzi, la Digi24, ÎNAINTEA startului propriu-zis al semifinalei cu “Plicikova” (cea Bună), încă de la încălzire, sau măcar pe parcursul primelor (două-trei, nu mai multe!) ghemuri, pentru a ne dezvălui ce a mai citit în privirile Simonei şi care va fi deznodământul partidei.

marți, 23 mai 2017

6 X 6

Împrejurări cu totul şi cu totul (extra)ordinare, implicând deranjamente severe ale unor (de)servicii de televiziune (UPC), asupra cărora voi reveni, poate, cu altă ocazie, m-au împiedicat ieri să consemnez, fie şi pe scurt, dacă nu de-a dreptul telegrafic, cum aveam de gând, felul în care a decurs, din punct de vedere sportiv, weekendul meu, în special cea de-a doua şi ultima lui parte, blestemata sfântă zi de duminică, 21 mai 2017. 

Aşadar, totul a început cu o altminteri improbabilă paralelă între evoluţia pilotului de MotoGP Valentino Rossi – favoritul meu la vârf, în absenţa unor englezi, americani, australieni, canadieni etc. care să se lupte pentru titlul mondial cu nenumăraţii spanioli şi, hodoronc-tronc, francezul –, pe de-o parte, şi cea a Simonei Halep din finala turneului de la Roma, pe de alta. Cum cele două competiţii se desfăşurau la aceeaşi oră, mi-am amintit de vremurile copilăriei (mele) când intercondiţionam diverse evenimente fără nicio (altă) legătură, astfel încât, mai cu seamă în clipa în care, cu vreo două tururi înainte de final, “Doctorul” trecea cu măiestrie de coechipierul său de la Yamaha, Maverick Viñales, şi se instala în fruntea Marelui Premiu al Franţei, de la Le Mans, mi-am spus că deja previzibila sa victorie o va atrage negreşit şi pe a Simonei, ajunsă spre finalul setului doi, după ce pe primul îl câştigase aproape lejer, însă un ghinion tipic românesc o făcuse să se accidenteze, aparent uşor, la glezna dreaptă. Din păcate, în cele din urmă, multiplul campion mondial italian nu doar că a fost (re)depăşit, din cauza unei mici greşeli personale, dar a pierdut şi locul al doilea, căzând, pur şi simplu, în tentativa (disperată) de a reveni, şi, cum regulile (nescrise, fireşte, dar asumate) unor astfel de condiţionări presupun şi reciproca, Simona a pierdut şi ea nu doar setul doi, ci şi pe cel decisiv. Total: două eşecuri.

A urmat, la relativ scurt timp, ce-i drept victoria, dar pe deplin inutilă, cu 3-1, lui Arsenal, împotriva lui Everton, din ultima etapă de Premier League, care – dincolo de faptul că n-am avut tăria s-o urmăresc în direct, după ce penibilul Koscielny a fost eliminat în prima repriză (min. 14!), la 1-0, pentru un fault pe cât de criminal, pe atât de nejustificat (sau invers) –, coroborată cu cele ale contracandidatelor, le-a asigurat eliminarea din ediţia viitoare de Champions League. Practic: al treilea eşec.

În fine, seara, târziu, după ce şi Lazio a pierdut în faţa lui Inter în Serie A (dar cum acolo zarurile erau de mult aruncate, nici nu mai pun la socoteală), tot în două competiţii desfăşurate în paralel, Ottawa Senators, singura mea echipă favorită rămasă în cursa pentru Cupa Stanley, a fost învinsă (drastic), în meciul 5, cu 7-0, de îngrozitor de (şi, parcă, din ce în ce mai) antipatica Pittsburgh Penguins, iar naţionala (tot) de hochei a Canadei a ratat un nou titlu mondial, cu care ar fi egalat recordul Rusiei, de 27, fiind răpusă în finală de către Suedia după prelungiri şi executarea loviturilor de departajare. Prin urmare, eşecurile cinci şi şase, cu precizarea extrem de grăitoare că reprezentativa Frunzei de Arţar vine după două titluri consecutive, obţinute, cum altfel?, când competiţia nu a fost televizată în România (sau cel puţin n-am prins eu de veste), astfel încât n-am putut să mă bucur în direct de triumfuri, în timp ce amărăciunea înfrângerii am “savurat-o” din plin, la calitate HD, pe TVR. Povestea vieţii mele!


P.S. Clasarea lui Fernando Alonso (doar) pe poziţia (de pe grilă) a cincea, în urma celor două şedinţe de calificare pentru cursa de 500 de mile de la Indianapolis, din IndyCar, nu poate fi socotită chiar un eşec, deşi mi-aş fi dorit ca spaniolul – devenit favoritul meu numai pentru că vine din Formula 1 şi, mai ales, de la McLaren – să realizeze un mic miracol şi să obţină, de ce nu?, pole position-ul. Totuşi, pentru un… rookie (debutant) e un rezultat mai mult decât onorabil.

luni, 15 mai 2017

4 X 4

Aşa cum n-aveam de gând (şi chef) să scriu despre partida Simonei Halep de sâmbătă, cu Kristina Mladenovic, din finala turneului de la Madrid, pe care am urmărit-o în direct doar până la setul decisiv (văzut apoi într-o reluare), când, pe de-o parte, începuse deja Eurovisionul – teoretic mai interesant pentru mine, cu toate că ediţia de anul acesta a fost atât de jalnică, încât reprezentanţii noştri, Ilinca şi Alex Florea (adică şi Ilinca e Florea?!), aproape că şi-au meritat locul în finală, chiar dacă nicidecum şi locul şapte (un douăzeci şi doi ar fi fost mai just), care nu dovedeşte decât gustul cel puţin îndoielnic al publicului (tânăr?) din toată Europa – iar, pe de alta, pur şi simplu nu am mai rezistat tensiunii, acesta fiind, în general, după situaţiile când Simona e de-a dreptul enerva(n)tă, al doilea motiv major care mă face să schimb canalul, chiar şi când evoluează binişor, ca acum, cu un “plan (tactic) de joc” limpede, aplicat consecvent (mingile acelea lungi, în diagonală, pe reverul adversarei) şi fără exagerat de multe greşeli neprovocate, în timp ce pentru a o urmări (până la capăt) nu am decât unul singur, şi anume să decurgă totul liniştit în favoarea ei, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar; despre victoria pe cât de lejeră (cel puţin ca scor), pe atât de inutilă a lui Arsenal în Premier League, unde şansele de a termina mai sus de poziţia a cincea şi a prinde un (ultim) loc de Champions League sunt deja infime sau despre titlul obţinut (deocamdată, până la verdictul tribunalelor internaţionale de arbitraj sportiv!) de Viitorul în Liga I, n-aş fi scris nici despre cireaşa de pe tortul rezultatelor bune obţinute de-a lungul întregului weekend de favoriţii mei – triumful lui Lewis Hamilton în Marele Premiu de Formula 1 al Spaniei – dacă nu aş fi citit pe Facebook nişte comentarii absolut cretine despre cursa de la Barcelona.

Dincolo de părerile (negative) despre băieții de la Digi Sport, cu care în principiu aş fi de acord, însă pe cu totul alte considerente, nu fiindcă sunt subiectivi, părtinitori (faţă de Hamilton?!), ci pentru că spun tot mai multe gogomănii şi, pe măsură ce, poate, realizează, ulterior, şi ei, au tendinţa de a se făli dezgustător în rarele ocazii când au dreptate, fără a-şi asuma, în schimb, nenumăratele erori, cele mai multe dintre ele deplâng (şi acuză) felul în care Valtteri Bottas, coechipierul lui Hamilton de la Mercedes, l-ar fi împiedicat, vezi Doamne, pe Vettel să-l depăşească, obligându-l să piardă secunde bune şi facilitând, astfel, victoria britanicului, de parcă finlandezul ar fi fost prins din urmă cu un tur, când el se lupta, de fapt, la momentul acela, pentru poziţie din postura de lider, una pe care, înainte de a fi nevoit să abandoneze, părea că o poate obţine şi la finalul cursei cu ajutorul unei versiuni îmbunătăţite a strategiei lui Hamilton. De altfel, din punctul meu de vedere, Bottas, care, într-adevăr, s-a apărat bine la primul atac al neamţului, la cel de-al doilea, care s-a dovedit decisiv, a greşit, plasându-şi monopostul oarecum pe mijlocul pistei, în loc să blocheze cu mai multă fermitate interiorul şi să-şi forţeze adversarul să adopte trasa exterioară, mai lungă. Până la urmă chiar i-a făcut acestuia loc, manevră care iniţial a părut o a doua schimbare de direcţie, ilegală, dar la reluare s-a dovedit doar, dimpotrivă, una plină de (prea mult) fair-play. 

Tot Bottas a fost acuzat – de către aceiaşi fani Ferrari care nu înţeleg mare lucru dintr-o cursă – că, din grija de a nu-şi depăşi coechipierul, ar fi provocat accidentul de la start dintre… Raikkonen şi Verstappen, soldat cu abandonul ambilor, în condiţiile în care pilotul (secund) de la Mercedes era în faţa lor, se afla pe interiorul virajului, practic lipit de coardă, şi chiar presupunând că l-ar fi protejat pe Hamilton, eventual frânând ceva mai devreme, era cât se poate de normal să procedeze aşa, din toate punctele de vedere (măcar că speră la o prelungire de contract cu echipa!), în ciuda dorinţei fierbinţi a ferrariştilor de a-şi vedea favoriţii câştigând doar în urma unui acroşaj între monoposturile rivale, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când, însă, oricum a câştigat… Verstappen.

Apropo de olandez, comentatorii de la Digi au căşunat chiar pe el, sugerând că triplarea prin care parcă voia să-i depăşească dintr-un foc pe Raikkonen şi Bottas ar fi fost hazardată, deşi tot ei îl ridică în slăvi atunci când realizează manevre de neimaginat pentru alţi piloţi. Păi, să ne hotărâm! Adevărul este că nu avem de unde să ştim cum ar fi încheiat procedura tânărul pilot Red Bull, pentru că a fost lovit prematur de Raikkonen, proiectat după ce s-a atins de Bottas.

Pe de altă parte, aceiaşi analişti de Facebook, dar şi comentatorii TV minimizează importanţa şi-aşa tot mai rarelor depăşiri din Formula 1 (mai ales când sunt realizate de către cei pe care îi antipatizează, gen Hamilton în detrimentul lui Vettel, ca acum!) ţinând moţiş să sublineze – cu aere de mari cunoscători, cărora nu le scapă nimic! – că de cele mai multe ori sunt obţinute cu ajutorul sistemului DRS (inventat special pentru asta!) sau al unor cauciucuri de altă consistenţă, mai aderente. Eu aş mai adăuga pe listă gradul diferit de uzură al pneurilor de acelaşi tip şi, de ce nu?, diferenţele de motor, de talent al piloţilor, de reglaje aerodinamice etc., ca să concluzionăm, absurd, că o depăşire “adevărată” nici nu poate să existe în lumea sporturilor cu motor (de azi).

Probabil că tot atâta (lipsă de) minte au şi cei care de ani de zile caută, chipurile, soluţii pentru a spori spectacolul din Formula 1, dar vin cu prevederi regulamentare tâmpite, care îl omoară, cum ar fi aceea de a obliga piloţii să plece în cursă cu cauciucurile din calificări (Q2), invariabil aceleaşi pentru toţi (cel puţin la vârf), în loc să-l lase pe fiecare să-şi facă (împreună cu echipa, desigur) propria strategie, să aleagă ce tip de pneu vrea (ca să nu mai spun că eu le-aş pune la dispoziţie pe toate – ultrasoft, supersoft, soft, medium, hard – la orice cursă, nu doar câte două sau cel mult trei), astfel încât să fie mai greu spre imposibil de anticipat (pentru spectator şi adversari) cine ce va face. În plus, inventarea safety car-ului virtual ca înlocuitor, în multe situaţii, al celui real, mi se pare şi ea o mare prostie, pentru că ultimul lucru de care avea nevoie F1 era “menţinerea intervalelor” acelea de câte zece-douăzeci de secunde dintre monoposturi, apărute chiar şi înainte de jumătatea curselor, când singura şansă de a le mai anima ar fi tocmai câte un “restart”, fie şi artificial.

Dar despre toate astea (şi multe altele la fel) poate cu altă ocazie.


P.S. În ciuda neostoitului meu dispreţ faţă de Vettel (care, printre altele, ca mare moralist al Formulei 1, autor al ridicolelor apeluri disperate “blue flag, honestly, blue flag!”, ar fi putut să înveţe, într-o viaţă întreagă de curse, cum se poziţionează un monopost pe o grilă de start!), trebuie să remarc sinceritatea cu care a recunoscut la conferinţa de presă că vina pentru bruma de incident cu Massa, din ultimele tururi, când era, de fapt, să-l percuteze pe brazilianul aflat cu un tur în urmă, i-a aparţinut, fiindcă n-a reuşit să frâneze cum trebuia, din cauza pneurilor uzate. Asta cu toate că aceiaşi fani stupizi ai neamţului i-au sărit în cap veteranului de la Williams, considerat deja recidivist după cele întâmplate la Soci, când într-adevăr l-a cam obstrucţionat. Jos șepcuța (roşie)!

luni, 24 aprilie 2017

BALAURUL CEL RĂU, DINOZAURII CEI BUNI ȘI O CROCODILĂ. PLUS UN CÂINE CAM BĂTRÂN

Într-un weekend cu rezultate neaşteptat de bune pentru favoriţii mei, evenimentul (ne)sportiv cel mai spectaculos a fost, fără doar şi poate, scandalul izbucnit în timpul întâlnirii de Cupa Federaţiei dintre România şi Marea Britanie, când, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, căpitanul pe cât de nejucător pe atât de nesimţit al echipei noastre, Ilie Năstase, a fost expediat de către arbitri mai întâi în tribună şi apoi de-a dreptul în afara complexului, pentru injurii triviale aruncate în stânga şi-n dreapta, oricui îi ieşea în cale, iar partida dintre Sorana Cîrstea şi Johanna Konta a fost întreruptă mai bine de un sfert de oră din cauza crizei nervoase pe fond de labilitate psihică acută a celei din urmă, recidivistă în ale bocitului pe teren în momentele-cheie, când coincidenţa face ca evoluţia scorului să-i fie defavorabilă.

Sincer, după cele petrecute în 2014, la finala turneului de la Roland Garros dintre Simona Halep şi Maria Sharapova, chiar nu credeam să ajung vreodată să-l regret pe piticul atomic Kader Nouni, arbitrul de-atunci, însă tare l-aş fi vrut acum în locul mototolului de la Mamaia, depăşit în mod evident de situaţie şi profund părtinitor în favoarea mironosiţelor din echipa oaspete, revoltate de orice se auzea din tribune şi nu suna a încurajare la adresa lor.

Fără să fiu vreun mare (sau măcar mic) cunoscător al regulamentelor după care se desfăşoară competiţiile organizate sub egida ITF, mă îndoiesc ca vreun articol de pe-acolo să prevadă suspendarea unei partide pe motiv de bâzâit al unei jucătoare. Asta dacă nu cumva o fi fost un time-out medical, în care Konta şi-a consultat nu psihologul, despre care spuneam zilele trecute că i-ar prinde bine unul şi Simonei, ci psihiatrul, fiindcă britanica de aşa ceva pare să aibă nevoie. Expresia de pe chipul ei la întrebarea reporteriţei de la Dolce, care voia să ştie, ca noi toţi, de ce a început să se smiorcăie, mi se pare mai elocventă decât orice diagnostic oficial. Asta ca să nu mai spun că, văzând-o atât de siderată, ai fi zis că provine dintr-o ţară bananieră, unde libertatea presei e un concept abstract, dacă nu cu desăvârşire necunoscut, iar interviurile sunt standardizate, stabilite în prealabil, nu dintr-una despre care îmi făcusem impresia că ar fi cât de cât democratică, precum Anglia.

Pe de altă parte, lipsa de reacţia a federaţiei noastre de specialitate, în frunte cu George Cosac, care nici până a doua zi nu înţelesese ce (i) s-a întâmplat şi probabil aştepta deznodământul întâlnirii pentru a vedea dacă mai are rost să înainteze vreun protest sau – în cazul unuia favorabil – e mai bine să meargă pe burtă şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, mi s-a părut cel puţin curioasă, dincolo de faptul că, din punctul meu de vedere, Ilie Năstase – ale cărui “merite” în a duce echipa de Fed Cup din postura de a se număra printre favoritele la trofeu în cea de a evita o retrogradare jenantă din al doilea eşalon valoric sunt incontestabile – ar fi trebuit demis, pentru a nu se lăsa impresia (corectă!) că ieşirile sale huliganice (prea puţin justificabile sau măcar scuzabile de performanţele sportive de acum o sută de ani, de pe vremea când până şi eu eram copil) se bucură de girul întregului for naţional.

Oricum, Johanna Konta, pe care nici până acum n-o înghiţeam şi căreia îi prevăd (pe lângă că îi doresc din tot sufletul) un parcurs similar cu al celeilalte fufe intrate în conflict cu fetele noastre, (Eu)Genie Bouchard, atinsă din plin de afuriseniile românilor, a avut până la urmă parte de un tratament incredibil şi absolut nemeritat de civilizat din partea spectatorilor din Mamaia, care, în loc să întâmpine cu chiote de bucurie şi aplauze ironice orice greşeală (neforţată) a ei şi să-i huiduie îndelung toate realizările (aşa cum, recunosc, aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în tribune), păstrând, desigur, o linişte deplină pe durata desfăşurării punctului, aşa cum se cuvine la tenis, s-au comportat aproape ca un public de teatru (sau de snooker), de la care ar avea de învăţat până şi englezii înşişi, ca să nu mai vorbim de francezi sau italieni. (Că de la sârbi, croaţi, turci sau greci, Konta ar fi părăsit incinta şi ţara cu TAB-ul, ca Ceauşescu, după circul făcut!)

Una peste alta, România a ieşit biruitoare, în ciuda unor evoluţii nu foarte convingătoare ale jucătoarelor noastre, inclusiv a Simonei, care, împreună cu Monica Niculescu, a(u) mai suferit şi ruşinica de a pierde la dublu în faţa unor dudui care păreau aduse mai degrabă de la o agenţie de manechine, decât de la vreun club de tenis, fie şi de amatori. În fine. 

Trecând la alte (in)discipline, trebuie, fără îndoială, salutate medaliile de indiferent ce (şi cu atât mai mult aur) obţinute de Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor la Campionatele Europene de gimnastică desfăşurate la Cluj (că la Bucureşti e jale!) şi transmise, aşa cum ştie ea mai rău, de TVR, chiar dacă – în ciuda nu doar preţuirii, ci de-a dreptul recunoştinţei pe care le-o port pentru clipele de înlăcrimată fericire oferite (mai ales soţiei) de-a lungul timpului – aş fi preferat ca rezultatele bune să le aibă fătucele acelea de şaisprezece ani, pe care am mai fi putut miza câţiva ani, iar ei să se facă de râs, şi nu invers, aşa cum s-a întâmplat. Şi o spun ca unul care are ferma convingere că şi Hagi ar da, încă, un randament mai bun la naţionala de fotbal decât, de pildă, Nicuşor Stanciu; chit că ar sta într-un colţ al terenului odihnindu-se optzeci şi nouă de minute, tot ar ieşi vreo lovitură liberă (ca să nu mai spun de pedeapsă) pe care, spre deosebire de (ne)jucătorul lui Anderlecht, ar transforma-o.

În încheiere, nu pot să nu consemnez minunata victorie chinuită şi pe deplin nemeritată obţinută, în prelungiri, de Arsenal, în semifinala FA Cup disputată cu Manchester City, după un meci dominat copios de către adversari, care au avut, pe lângă două bare, câte o ocazie “cât roata carului” la absolut fiecare atac. După calculele mele complicate, în urma acestui rezultat se pare că “tunarii” şi-au asigurat un loc de Europa League şi încă (cel puţin) doi ani de contract cu Arsène Wenger, echivalenţi cu fix tot atâtea sezoane fără titlu şi cu şanse din ce în ce mai mici de a prinde Liga Campionilor.


P.S. Pentru că pe undeva trebuie să existe un echilibru, din păcate Marc Marquez a câştigat cursa de MotoGP din Austin, Texas, în faţa lui Rossi, iar Barcelona derbiul cu Real, chestie care nici măcar n-o avantajează pe Atletico, aflată mult prea departe.

marți, 4 aprilie 2017

PREMIILE PUIU

Dincolo de stângăciile penibile ale organizatorilor Galei Premiilor Gopo de anul acesta, cu discrepanţe majore între ce se petrecea (probabil) în sală şi transmisiunea de pe TVR, aflată, cică, în mare întârziere, la doar câteva minute după ce începuse (?!), astfel încât, de pildă, telespectatorii încă vedeau imagini din filmele nominalizate la o categorie, în timp ce laureatul se afla deja pe la mijlocul discursului de acceptare a premiului, ca să meargă mai repede; cu glumiţele puerile ale prezentatorului; cu absenţa oricărei imagini din filmul “Bacalaureat”, nominalizat la o sumedenie de categorii, în condiţiile în care, dacă ştiam că le face trebuinţă, aş fi putut să le pun la dispoziţie chiar eu o copie integrală (descărcată de pe internet, recunosc), asta dacă nu cumva era vorba despre o răfuială cu distribuitorii sau realizatorii, nu aveam cum să nu remarc succesul răsunător al celui mai prost (pe lângă că lung) film românesc văzut de mine în ultimii vreodată, “Sieranevada”.

De fapt, ca să fiu sincer, la momentul desfăşurării galei, nu doar că nu-l văzusem încă, dar nici nu auzisem de el, aşa că am asistat cu oarecare îngăduinţă la noianul de distincţii acordate, cumva, în detrimentul – mult spus – favoritelor mele, “Câini”, “Două lozuri” şi (chiar) “Ilegitim”, difuzate deja pe canalele de televiziune, în speţă la HBO, unde, aşa cum am mai scris cândva, urmăresc cu stoicism şi fără prea mare atenţie, în timp ce mai fac una alta prin casă, ori mă uit, în paralel, la vreo transmisiune sportivă, filmele româneşti, după ce, în schimb, de la picătura care a umplut paharul, “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, mi-am jurat să nu mai calc într-o sală de cinematograf pentru producţiile autohtone, astfel încât, chiar şi dacă mai apelez, uneori, la mijloacele… neconvenţionale, recte internetul, ca în cazul peliculei (altminteri suportabile) “Bacalaureat”, iar în cele din urmă (că aici voiam să ajung) pentru “Sieranevada”, căutat şi găsit a doua zi după gală, nu se poate spune că aduc vreun prejudiciu bravei cinematografii naţionale, de vreme ce oricum n-aş mai da în ruptul capului nici un leu mototolit, pătat şi rupt pe serie ca să văd vreo astfel de capodoperă, ci, cel mult, aş aştepta răbdător să vină la televizor, dar aş accepta cu inima pe deplin împăcată și să – cum s-ar spune – mor prost, adică fără s-o fi văzut deloc. 

Revenind de unde am plecat şi unde voiam să ajung iarăşi din nou, la “Sieranevada”, mărturisesc că, încă de pe la jumătatea lui, dar mai cu seamă după ce s-a terminat, la capătul celor mai lungi două ore şi patruzeci și cinci de minute din viaţa mea, socotindu-le şi pe cele de la cursurile de chimie sau economie politică din liceu, am fost de-a dreptul fascinat, închipuindu-mi cât de pur şi simplu stupefiat – pe lângă că, desigur, plin de încântare şi (auto)mulţumire – trebuie să fie domnul Cristi Puiu, regizorul şi scenaristul filmului, văzând cu ce uşurinţă obţine, de ani de zile, grămezi de premii naţionale şi interna franceze fără să facă nimic. Sau, mă rog, nimic altceva decât să se inspire – cum s-ar zice – din viaţă, transformând în, chipurile, producţii cinematografice nici măcar nişte întâmplări perfect banale (ca până acum), care doar pentru criticii din “juriile de specialitate” fără pic de imaginaţie pot constitui “cel mai bun scenariu”, ci, iată, ca în “Sieranevada”, doar nişte interminabile discuţii plictisitoare desfăşurate într-un apartament de bloc, cu prilejul unei slujbe de înmormântare. Nici nu contează dacă “experienţele” (aşadar discuţiilor) care stau la baza lui sunt personale sau plagiate din povestirile altora, pentru că, de pildă, la un moment dat am fost tentat să cred că domnul Puiu are ceva relaţii la SRI şi mi-a ascultat câteva dintre convorbirile telefonice.

Cu toţii avem (cel puţin) câte un amic convins că atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost puse la cale chiar de către americani şi care nu pridideşte să ne aducă “dovezi” în acest sens culese de pe Facebook; avem o rudă care tocmai şi-a făcut un RMN sau măcar vreun vecin care ştie pe cineva (tânăr) depistat cu o boală incurabilă; avem prieteni care ne împuie capul cu faptele de vitejie ale odoarelor proprii sau cu problemele lor minore de la şcoală, gen notele nedrept de mici acordate de profesori sau costumul nepotrivit pentru serbarea de sfârşit de an (în fine, unii dintre voi chiar sunteţi acei părinţi!), la fel cum tuturor celor trecuţi (prin viaţă) de o vârstă li s-a întâmplat să aştepte, la vreun parastas, un popă nesimţit care întârzie ore întregi.

Întrebarea e de ce ar vrea cineva să – nota bene! – ASCULTE, timp de – repet – două ceasuri şi trei sferturi, aşa ceva, uitându-se (vorba vine!) la un, cică, film, a cărui durată, de altfel, n-am nicio îndoială că a fost stabilită în mod “aleatoriu”, fix după modelul celor americane de succes (la Oscar) din ultima vreme (în special din 2012!), ca “Django Unchained”, “Boyhood”, “Les Misérables”, “Zero Dark Thirty” etc., în care, însă, ea era pe deplin justificată de faptul că se şi întâmpla (câte) ceva. Oricum, vă asigur că asta e singura legătură în general cu filmul şi în particular cu cel(e) american(e), mai ales că domnului Puiu nu i-a dat prin cap să copieze şi o altă modă de peste ocean, trecând pe generic faptul că “Sieranevada” e măcar bazat pe, dacă nu chiar o “true story”, lucru nu doar plauzibil, ci absolut real, fiindcă – aşa cum v-am spus – mi s-a întâmplat (şi) mie.

(Şi mai) serios vorbind însă, eu i-aş sugera îngrozitor de reputatului regizor şi, chipurile, scenarist să se îndrepte mai degrabă către alte forme de manifestare a geniului său (artistic), cum ar fi literatura sau chiar teatrul, pentru că – din păcate nu atât pentru el (care-şi vede liniştit de premii şi elogii), cât pentru cinefili – aşa cum nu orice teanc de foi de hârtie pline, fie şi cu dialoguri, poate fi definit drept “scenariu”, nici “filmul” nu se rezumă la şi nu se distinge de alte lucruri doar prin faptul că avem de-a face cu proiecţia unei imagini, care, la o adică, de ce nu?, ar putea fi şi de aproape trei ore, cu un perete gol.

În încheiere, în semn de adâncă (dis)preţuire şi ca (ne)mulţumire pentru clipele de (ne)uitat petrecute pierdute în faţa monitorului cu “Sieranevada”, îi propun – sub forma unui “scenariu” sau, în fine, doar sinopsis ori baremi “după o idee de” oferit/ă gratis – ca următorul său film să fie povestea, redată în timp real, pas cu pas, minut cu minut, unui cetăţean oarecare din România care, într-o bună zi, umblă (de nebun) prin oraș să-şi cumpere, de pildă, pantofi. Pe lângă ocazia perfectă de a prezenta obişnuitele cadre mizere cu blocuri cenuşii, vitrine mozolite şi copii cu malformaţii congenitale (reale sau trucate) care cerşesc la colţ de stradă, poate descrie cu lux de amănunte peripeţiile, dacă nu de-a dreptul aventurile trăite de personaj, de la răspunsurile incompetente şi obraznice ale vânzătorilor, încurcăturile de pe rafturile magazinelor şi din cutii, unde încălţămintea numărul 42 e pusă în locul celei 44 sau problemele cu transportul în comun (deşi complexitatea filmărilor exterioare, cu sunetul ambiental imposibil de armonizat, pentru cineaştii noştri, cu cel al conversaţiilor s-ar putea să-i vină de hac) şi până la ghinionul de a nu găsi nicăieri, după o zi întreagă de căutări asidue, măsura, modelul şi culoarea dorite. De asemenea, pe drum(uri), îl poate întâlni pe vecinul de palier, cu care să dezbată (pe larg, minute în șir), între două autobuze sau în metrou, ultimul talk-show al lui Gâdea şi meciul de fotbal al Stelei din cupele europene. Totul împănat, desigur, cu glumiţe porcoase şi tradiţionalele înjurături (de mamă) ca la uşa cortului, că doar suntem rom(ân)i. Palme D’or ga-ran-tat!


P.S. Premiile pentru interpretare au fost, ce-i drept, meritate, dar în condiţiile în care actorii au cam avut de jucat rolurile vieţii lor. La propriu, nicidecum la figurat.

P.P.S. O idee şi mai grozavă pentru scenariul sugerat de mine şi ale cărui drepturi de autor le cedez cu atâta generozitate ar fi ca personajul principal să-şi facă de fapt piaţa: ce mai tocmeli, ce mai tarabe, ce mai caractere secundare, ce mai roluri pentru Toma Cuzin, Gabriel Radu şi nelipsitul Andi Vasluianu, (măcar) o mică altercaţie cu îmbrânceli şi scuipături, roşii (stricate), vinete, ştevie, leuştean, aia, aia... trei ore în cap!