Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 25 martie 2016

START RATAT, FINAL PREVIZIBIL

Ar fi o cruntă exagerare să pretind că am avut nevoie de toate cele aproape trei săptămâni scurse pe nesimţite, fără să pomenesc ceva în acest sens, de la triumful piesei mele favorite, “Moment of Silence”, compusă şi interpretată de Ovidiu Anton, în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, pentru a-mi reveni din plăcuta surpriză şi a sărbători cum se cuvine. Mi-au ajuns doar două.

Serios vorbind, este prima oară de la prea îndepărtata perioadă de glorie a anilor 2005-2006, cu “Let Me Try”-ul Luminiţei Anghel şi “Tornero”-ul lui Trăistariu, când şi din punctul meu de vedere se aliniază favorabil toate stelele, respectiv votul juriului şi al publicului, pentru a trimite în finala internaţională a concursului nu doar cea mai bună piesă dintre cele care s-au prezentat în fazele naţionale – lucru care s-a mai petrecut din când în când, doar că şi cea mai bună era (foarte) proastă –, ci una cu adevărat valoroasă.

Apropo însă de Trăistariu, care anul acesta s-a clasat, în cele din urmă, cam fix pe locul pe care îl merita, ceva gen cinci sau şase, nu pot totuşi să nu observ atitudinea mitocănesc de ostilă a celor cinci membri ai juriului faţă de el, atât în semifinală – unde, să spunem, fiecare dintre ei avea dreptul să-şi exprime părerea în legătură cu votul propriu, chiar dacă şi atunci urma unul al publicului, pentru artiştii ce trebuiau “salvaţi” –, cât şi în finală, unde “juraţii” nu mai aveau nicio treabă şi cu atât mai puţin vreun rost, nefăcând decât să influenţeze, absolut incorect, opinia celor care urmau, practic, să decidă cine va reprezenta România. Asta ca să nu mai spun că din start ideea ca juriul să-şi “justifice”, şi încă în mod repetat, deciziile (oricum luate de luni de zile, tocmai de pe la preselecţii!) în gura mare, (de) pe scenă, mi s-a părut cel puţin stranie, iar bietul Trăistariu – care, pe de altă parte, ulterior şi-a dat în petic şi a început să bată câmpii vorbind despre măsluirea… televotului – a fost criticat cel mai vehement pentru poate cea mai reuşită parte a reprezentaţiei lui, şi anume “show”-ul propriu-zis, în condiţiile în care majoritatea celorlalţi nici nu prea au avut unul, şi cu atât mai puţin reuşit.

Cert este că anul acesta, la Stockholm, voi avea, după mai bine de zece ani, emoţii (mari!) pentru reprezentanţii noştri, fiind răscolit de două tipuri de subiectivitate, care, cumva, se potenţează reciproc: pe de-o parte, patriotismul (cu sau fără ghilimele) – altminteri înfrânt fără niciun fel de efort sau jenă atunci când ne-am prezentat cu nişte melodii jalnice, cărora mi s-a întâmplat uneori să le doresc un eşec de proporţii cât mai epice! –, iar pe de alta pasiunea mea pentru genul muzical reprezentat (prea rar pe scena Eurovision şi în general) de “Moment of Silence”. Poate (şi) de aceea, cu toate că am ascultat (mai) toate piesele celorlalte ţări participante, nu m-aş hazarda să dau vreun pronostic, a noastră putând la fel de bine să ocupe un loc între primele trei, aşa cum, din punctul meu de vedere, ar merita pe deplin, poate la luptă cu ale Rusiei şi… Australiei, sau să nu se califice în finală, dacă s-or găsi să voteze numai “maneliștii” Europei.

Partea catastrofal de proastă pentru noi este însă cu totul alta şi, de fapt, cam aici voiam să ajung. Dacă în urmă cu trei săptămâni, când, cu ocazia ascultării pieselor de la Selecţia Naţională, am dat o raită pe Youtube ca să văd ce alte ţări şi-au (mai) stabilit reprezentanţii, am rămas cu impresia că suntem printre primii, fiindcă în afară de două-trei filmuleţe cu nişte piese înregistrate în concert şi care nici nu era clar dacă triumfaseră sau doar participaseră la preselecţiile locale şi fuseseră pe placul celui care le încărcase acolo, ieri, când am repetat figura, m-am luat cu mâinile de cap: în timp ce absolut toate ţările – cu excepţia deloc notabilă a fraţilor noştri la fel de amărâţi de peste Prut şi, parcă, a unei ţări nordice sătule pesemne să tot câştige şi să fie nevoită să dea bani pe organizarea festivalului – au încărcat, inclusiv sau mai ales pe ceea ce pare a fi canalul oficial (de Youtube) al Eurovision(TV), variante de studio ale pieselor, cu sunet perfect şi însoţite de clipuri adevărate, profesioniste, “Moment of Silance” apare la o căutare de tipul “Eurovision 2016 România” cu trei variante care mai de care mai deplorabilă: cea “originală”, cu înregistrarea de studio (care sună de parcă n-ar fi nici măcar stereo!), dar cu un Anton solitar, filmat pe un soi de scenă goală şi cufundată în întuneric; cea din concert, de la Baia Mare, unde chiar şi dacă s-a prezentat cu mult mai bine decât mă temeam şi, totodată, peste marea majoritate a celorlalţi concurenţi, Anton tot a scârţâit (aproape la propriu!) de câteva ori, iar sunetul se aude ca şi cum ar fi fost înregistrat în sală de cineva cu un telefon mobil din anii ‘90; şi, în fine, o a treia, neoficială, făcută de nişte fani care au suprapus pe înregistrarea de studio imagini dintr-un film cu bătăi… ca-n filme.

În aceste condiţii, nici nu este de mirare că, în timp ce până şi clipurile Macedoniei, Bulgariei sau Maltei au câteva SUTE de mii de vizualizări, iar al Rusiei peste 5 MILIOANE, al nostru n-are decât vreo 80… de mii, chiar dacă a fost postat de mai multă vreme decât altele, iar în diverse topuri personale melodia se situează pe locul treizeci şi ceva din 42-43, partea bună fiind cea paradoxală, şi anume că nu sunt chiar atât de mulţi cei care să fi văzut şi să fi ascultat, cu ochii şi urechile lor, dezastrul. Ca să înţelegeţi pe deplin ce vreau să spun, vă invit să ascultaţi, să vă uitaţi şi să comparaţi!

Deoarece, din motivele sugerate mai devreme, în anii precedenţi recenţi nici nu m-a interesat, iar prin 2005-2006, chiar şi dacă se inventase, Youtube nu avea impactul de-acum, nu ştiu dacă această nesimţire (a TVR) s-a manifestat în raport cu toţi reprezentanţii României de-a lungul timpului, dar e inadmisibil să-ţi baţi, pur şi simplu, joc de o melodie cu care am putea face o figură cel puţin onorabilă la Stockholm.

Fără să mă iluzionez că un clip girat, indiferent în ce fel, de falimentara Televiziune Română ar putea reprezenta cine ştie ce realizare artistică grandioasă, important e să fie înlocuite improvizaţiile de-acum, cu care, din păcate, ne facem de râsul internetului deja de aproape o lună de zile din cele numai vreo două rămase cu totul până la marea finală din momentul când “Moment of Silence” a câştigat-o pe cea naţională. Dacă pentru o “promovare” adevărată, cu difuzări la posturile de radio şi televiziune din ţările participante şi cine ştie ce alte manifestări costisitoare pot să înţeleg că nu există bani, câteva sute de euro sau cel mult mii pentru un clip de Doamne-ajută şi o înregistrare într-un studio profesionist ar trebui să se găsească prin buzunarele sponsorilor pomeniţi în mod repetat şi nu foarte legal în timpul Galei de la Baia Mare.

Asta, desigur, presupunând că există prin TVR sau măcar în anturajul artistului oameni care să înţeleagă, pe de-o parte, cât de importantă este promovarea, de orice fel, fie şi numai pe Youtube, iar, pe de alta, că nicio înregistrare “live”, din concert, nu va putea concura în materie de impact audio-vizual cu un videoclip cu sunet de studio. Oricum, nu cea de la Baia Mare, cu o coloană sonoră înfundată, o interpretare… perfectibilă (de sperat că până în luna mai) şi un show mai degrabă improvizat. 

Din păcate, startul a fost ratat, fatalmente definitiv, fiindcă din sutele de mii, sau chiar milioanele, de oameni care “s-au dumirit” deja cum e cu melodia României de anul acesta (ca şi cu ale altora, de altfel) nu cred să fie mulţi care să revină pe Youtube (cu acest scop) ca să găsească o eventuală versiune nouă, îmbunătăţită, a aşa-zisului clip de acum. Poate doar să aibă ceea ce vor socoti o surpriză plăcută la momentul festivalului, când, însă, decizia lor (de vot) va fi fost luată.

Cu toate acestea, încă nu e prea târziu să încercăm, cu mintea cea de pe urmă, să dregem busuiocul şi să îngrăşăm porcul în al doisprezecelea ceas al Ajunului. C-aşa-i românul! (Şi de-aia nu câştigă niciodată!)


P.S. Apropo… Nu s-or face şi la Eurovision controale antidoping în urma cărora interpretul Rusiei – un fel de Trăistariu (puțin) mai făţos şi (mult) mai talentat – să fie descalificat pe modelul Sharapovei şi al atleţilor? Că prea au nimerit (şi anul ăsta) o piesă bună!

Niciun comentariu: