VOICULESCU ÎN IAD

Deoarece până şi pe Facebook – care, aşa cum v-am tot zis, rămăsese practic singura mea sursă de informare pe teme de actualitate socio-politică – am început să intru dacă nu chiar din an în Paşte, cam din Super Lună în Super Lună, se prea poate să nici nu fi auzit (amănunte) despre procesul şi, cu atât mai puţin, condamnarea, definitivă şi irevocabilă până la proba contrarie (legii şi bunului simţ), lui Dan Voiculescu, dacă săptămâna trecută nu s-ar fi întâmplat să mă aflu, pentru doar trei zile şi, mai ales, două nopţi, de coşmar (dar asta-i altă poveste), la mare, de unde mi-am sunat un altminteri bun prieten, inoportunându-l însă pare-se tocmai în momentul culminant al pronunţării sentinţei sau lecturării rechizitoriului, ori doar al audierii martorilor, aşa încât am fost nevoit să-i repet de două ori (adică să-i spun de trei) tot ce aveam să-i comunic, şi încă am dubii că mai ştie baremi că a vorbit cu mine, fiindcă întreaga lui atenţie fusese efectiv capt(iv)ată de măreţul eveniment de doi lei, televizat inclusiv de postul de știri al inculpatului, la care, cedând într-un târziu curiozităţii care până în urmă cu mai bine de doi ani încă mă caracteriza penibil, mi-am comutat şi eu, direct pe plajă, telefonul mobil cu acces la internet şi tot soiul de aplicaţii TV, tocmai la fix ca să văd un titlu care m-a făcut să mă tăvălesc pe prosop (şi-un pic pe-alături) de râs cu lacrimi zece minute întregi, după care nici c-am mai fost în stare să mă mai concentrez la subiect: “Gâdea şi Badea, despre iadul din sala de judecată”.

Ca să fiu aproximativ pe deplin sincer, nici până în ziua de azi, cinci zile mai târziu, nu m-am dumirit (că nici nu m-am străduit) măcar pentru care anume dosar a fost băgat mogulu’ la răcoare în vremurile astea caniculare (când e omu’ cu noroc…), aşa că habar n-am dacă e pe drept sau nu, însă ce m-a frapat în celelalte două minute cât am mai rămas pe recepţie după ce m-am potolit şi până m-am scuturat de nisip, a fost că întreaga suflare jurnalistică din Antene nu doar că studiase pe îndelete cazul, ci şi – a dracului coincidenţă fericită! – era convinsă de nevinovăţia patronului.

În plus, fireşte, toți realizatorii care de ani şi ani de zile încearcă să ne convingă (ca să nu spun prostească-n faţă) de independenţa lor şi libertatea totală de expresie şi conştiinţă, opuse din răsputeri imaginii caricaturale, scornite de răuvoitori, cu Voiculescu şoptindu-le în cască ce au de spus la fiecare intervenţie, au simţit la unison nevoia irepresibilă de a sări deontologic în apărarea neprihănitului cu umilele mijloace specifice profesiei lor, cum ar fi mitingul (ilegal) de protest. Dovadă în plus că doar în momentele de cumpănă al vieţii (patronului) se disting marile caractere de micii lingăi.