Spuneam ieri că, atunci când vine vorba de teatru, nu am o slăbiciune deosebită pentru comedii. Aşa e. Am în schimb una, destul de obişnuită, pentru Neil Simon, autor al multor lucrări de gen, printre care cunoscutele “Desculţ în parc”, “Biloxi Blues”, “Băieţii de aur”, “Un cuplu ciudat” sau “Adio, dar rămân cu tine”, mai toate devenite şi filme de mare succes.
Din păcate însă, “Bârfe, zvonuri şi minciuni” (în original “Rumors”), scris de prolificul dramaturg şi scenarist american în 1988, la deja aproape venerabila vârstă de 61 de ani, adică binişor după ceea ce îndeobşte se înţelege prin “deplina maturitate artistică”, este dacă nu cel mai slab text al său în absolut, că nu-i cunosc atât de bine întreaga operă, cu siguranţă cel mai slab despre care am eu cunoştinţă în calitate de spectator de teatru şi cinema. Iar dacă la unii autori asta poate înseamna oricum o lucrare bună, am constatat acum, cu surprinzătoare dezamăgire, că nu e şi cazul în speţă.
Acestea fiind spuse, nu cred că mai are rost să dau vina pentru nereuşita spectacolului de la Teatrul Naţional (şi) pe jocul mai degrabă mediocru al întregii echipe de actori, în frunte cu unii dintre favoriţii mei, Monica Davidescu şi Marius Bodochi, sau pe regia cel puţin… manieristă a lui Ion Caramitru, care mă îndoiesc serios că va mai atinge “formidabilul succes din precedenta sa montare, Dineu cu proşti”, după cum scria pe un fluturaş distribuit în foaier, chiar dacă lumea s-a distrat copios prosteşte în multe momente, printre care şi la apariţia episodică a unei poliţiste de culoare, zugrăvită (nu ştiu dacă şi în textul original) cu toate clişeele specifice şi incapabilă să rostească altceva decât interjecţii, ceea ce mie mi s-a părut mai curând uşor rasist, nicidecum cât de cât amuzant.
În concluzie, sfatul meu este să faceţi orice altceva cu cei nu mai puţin de 70 de lei pe care ar trebui să-i daţi pe un bilet – de două ori mai mult decât la Teatrul Mic sau Bulandra, lucru ce nu poate fi explicat nici măcar prin nevoia de a stoarce de la iubitorul de artă (atunci când e) banii daţi pe renovare, de vreme ce conducerea TNB se laudă ca a fost realizată cu fonduri europene – pentru a sta chinuit şi cu o vedere perfectă către ceafa celui aflat şi cu două-trei rânduri mai în faţă, într-un soi de semi-, dacă nu chiar sferti- fotoliu foarte jos, cu braţe prea scurte, din Sala Studio, fostă a Operetei, una care, după cum am aflat cu ocazia turului de la acţiunea “porţilor deschise”, organizată în urmă cu vreo săptămână la inaugurarea oficială, poate fi configurată în nenumărate feluri, însă, pesemne, niciunul confortabil pentru spectator.
Asta ca să nu mai spun că n-am să înţeleg niciodată de ce un spectacol care ţine, cu pauză şi cu aplauzele de final, peste trei ore, trebuie să înceapă la 19.30. Nu la 18.00, nu la 18.30, nu la 19.00. Din fericire, nici la 20.00 sau, de ce nu?, la 21.45, ca meciurile de fotbal din Liga Campionilor. Adică, bun, poate că sunt oameni care ies de la serviciu mai târziu, iar în weekenduri preferă să meargă prin cluburi nu la teatru, dar ce vină au toţi ceilalţi, care trebuie să-şi pună problema dacă mai prind ultimul metrou sau trebuie să aştepte autobuzul de noapte către Drumul Taberei? Că şi ei poate au serviciu a doua zi, dimineaţa. Sau se presupune că la 70 de lei biletul oricum îşi permit să vină doar mahării care stau (degeaba) pe Magheru, (de) unde pot ajunge lejer şi pe jos, dar merg tot cu gipanul de neam prost?
În fine, dacă tot m-am stârnit, îl anunţ pe această cale – altminteri total ineficientă, având în vedere numărul mic de cititor(i) – , şi cu acest prilej – la fel de prost ales ca oricare altul – , pe domnul director Caramitru că, în ciuda investiţiei de cine ştie câte (zeci de) milioane de euro din banii contribuabilului neamţ, francez, italian etc., harnicul şi ultracalificatul muncitor român (că aşa ne lăudăm când vrem să atragem marii investitori occidentali) tot n-a izbutit să monteze la cel puţin una din cabinele de toaletă pentru bărbaţi o uşă care să se închidă. Nu, nu să se şi încuie, dar măcar să încapă dracului în propriul toc! Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi fost făcută structura de rezistenţă a clădirii!
Despre cât de monstruos mi se pare, cel puţin pe-afară, “noul” sediu al Teatrului Naţional voi scrie, (mai) pe larg, cu altă ocazie, cel mai probabil la anul. Până atunci, vă urez tuturor celor care vă nimeriţi pe-aici “Sărbători fericite!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu