PROFETUL

Astăzi voi aborda un subiect (de psihologie) relativ complex: profeţia auto-împlinită. Dar pentru că nu mă pricep la mai nimic altceva, voi da un exemplu – cred eu, edificator – din fotbal, domeniu la care, pentru că se zice că se pricepe toată lumea, rezultă că mă pricep un pic şi eu.

Să luăm, de pildă, un meci de campionat al lui Arsenal Londra în compania unei echipe de coada clasamentului, sau, şi mai bine, unul de cupă cu o echipă de liga a patra. După ce până prin minutul 80 tunarii evoluează încântător, iar pe alocuri de-a dreptul entuziasmant, şi numai ghinionul, barele şi intervenţiile miraculoase ale portarului advers limiteză proporţiile scorului la 1-0 în favoarea lor, brusc antrenorul Arsène Wenger are o revelaţie. Cum ar veni, profeţia. Pusă în forma unui monolog interior ea ar suna cam aşa: “Până aici e bine, conducem, dar prevăd că în ultimele zece minute echipa adversă va forţa egalarea!”

Prin urmare, perfect logic după mintea lui, la prima întrerupere a meciului scoate doi dintre cei mai buni jucători (ofensivi) de până atunci şi îi înlocuieşte cu doi fundaşi. Rezultatul este instantaneu şi spectaculos, confirmând întru totul temerile (respectiv profeţia) francezului: echipa adversă se lansează furibund în atac, poarta lui Szczesny e luată cu asalt, fundaşii londonezi se calcă pe picioare şi resping disperaţi mingea (unii în alţii), iar în cele din urmă…

De fapt, rezultatul final nici nu mai contează. De obicei adversarii egalează (printr-un autogol), iar dacă urmează prelungiri obţin şi victoria. În cazurile fericite, dar mai rare, scorul se menţine. În ambele situaţii însă, Wenger se poate declara mulţumit de viziunea sa asupra jocului şi îndreptăţit să ceară o nouă prelungire de zece ani a contractului. Pe care o şi primeşte.