Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 31 octombrie 2012

NIŞTE... ARTIŞTI

Cea mai scurtă şi mai sigură cale – în afară, poate, de intrarea în politică şi mai cu seamă într-un partid mizerabil, gen PPDD sau PD-L – prin care un sau, în cazul de faţă, doi artişti pentru care nutream o mare admiraţie şi o vie simpatie îmi pot deveni peste noapte insuportabili, ca să nu spun de-a dreptul odioşi, este să se dovedească ahtiaţi după profituri băneşti. Subtila aluzie este la Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, protagoniştii spectacolului intitulat, cu rimă şi modestie, “Caramitru-Mălăele, câte’n lună şi în stele”, de la Teatrul Naţional.

Dacă nu mai departe de aseară am putut vedea la Teatrul Metropolis, într-o sală foarte cochetă, dar cu locuri puţine, care nici arhiplină nu are cum să asigure o reţetă consistentă, o piesă de factură oarecum clasică, “Spitalul comunal” de Hristo Boicev, cu o scenografie închegată, realizată de Nina Brumuşilă, un regizor reputat, Felix Alexa şi o distribuţie fabuloasă, alcătuită din actori cel puţin la fel de valoroşi precum cei doi amintiţi, în frunte cu Răzvan Vasilescu, Valentin Uritescu, Adela Mărculescu, Marius Manole şi Marius Stănescu, biletul costând fix 21,60 lei, de câtă nesimţire (un prieten i-a spus “lichelism cultural”) trebuie să dea dovadă domnii Caramitru şi Mălăele ca să pretindă pentru un spectacol, mai degrabă de improvizaţie, fără cine ştie ce figuraţie, regie, decoruri, recuzită etc., desfăşurat în ditamai Sala Mare (probabil plină, că şi snobismul e pe măsură), nu de două ori mai mult, nu de trei ori, nu de patru, ci de aproape cinci ori, adică 100 de lei pe bilet?! Bani cu care – iertată fie-mi comparaţia, în special de către fanii lui Florin Salam şi Guţă Nuştiucum – pot să văd show-ul unei mari trupe de rock care vine în România, în cazurile fericite, o dată la 10-15 ani. Sau recitalul unei întregi orchestre simfonice de prim rang, în vreo ediţie a Festivalului Enescu. Şi să n-aud de chestia cu economia de piaţă, cererea şi oferta şi aşa mai departe, că-mi vin şi mai tare dracii!

În context, faptul că spectacolul de la Metropolis s-a dovedit până la urmă o porcărie (excepţional jucată, fireşte!), iar la “Caramitru-Mălăele…” s-o râde în hohote, cum se promite în prezentare, n-are nici cea mai mică importanţă.

marți, 30 octombrie 2012

ÎNTR-O FRAZĂ

După ce zilele astea, ca un făcut, m-am întâlnit întâmplător sau am vorbit la telefon (cam tot aşa!) cu câţiva cunoscuţi şi vreo doi prieteni, printre care o fostă colegă de facultate cu care nu mă mai văzusem, pesemne, încă dinaintea primei suspendări a lui Băsescu, de vreme ce s-a apucat să-mi plângă pe umăr despre nenorocirile care se petrec în ultimele luni în TVR, unde lucrează (sau cel puţin încă lucra alaltăieri), de a trebuit să-i spun iritat că din punctul meu de vedere ideal ar fi să se-nchidă şandramaua de tot şi măcar jumătate din nemernicii de-acolo să fie băgaţi la răcoare şi să li se confişte contravaloarea salariilor din ultimii patru ani ca să amuţească subit (la colegă mă refer acum) şi să o şteargă ca din puşcă aruncându-mi deja de la vreo trei metri distanţă un “mă bucur că te-am văzut, poate mai vorbim”, la care eu am completat în barbă “peste alţi cinci-şase, preferabil zece ani”, un fost tovarăş de joacă din (vechiul) cartier, băsist ca şi asta, care a rămas şocat să audă că pentru mine singurul prim pas spre o cât de fragilă reconciliere politică naţională pe care l-ar putea face laşul preşedinte al morţilor ar fi să se spânzure de-un candelabru de la Cotroceni şi trei – ba nu, patru – oameni, inclusiv cei doi prieteni, care mi-au mărturisit cu năduf că deşi votează de douăzeci de ani (cu liberalii), pe 9 decembrie vor sta acasă, am ajuns să mă întreb (o dată în plus, retoric): cât de periculos de stupizi pot fi cei din conducerea USL dacă, după patru ani de guvernare catastrofală a celei mai ticăloase şi mai corupte clici pedeliste din istoria (măcar postdecembristă a) ţării, pot săvârşi gogomănii atât de mari încât să piardă nu patru sau cinci (vechi) simpatizanţi dintr-un foc (mă refer la cei pe care-i cunosc eu personal, cu mine cu tot), dar fie şi unul singur?!

sâmbătă, 27 octombrie 2012

"HUNTER'S SEASON"

joi, 25 octombrie 2012

DESPRE (LIPSA DE) INTELIGENŢĂ

Pornind oarecum de la ceea ce am scris în postarea precedentă, mă gândeam că, în linii mari, există pe lume trei tipuri de inteligenţă:

Mai întâi este inteligenţa reală, cea de tip anticipativ. Ca să luăm un exemplu extrem, dar elocvent, un om dotat cu o astfel de inteligenţă nu va sări niciodată de la etajul trei ca să ajungă mai repede în stradă, fără a mai pierde timpul cu treptele sau ascensorul, deoarece, bazându-se pe diferite elemente, cum ar fi educaţia, intuiţia sau experienţa ALTORA, anticipează că se poate răni, chiar grav.

Urmează inteligenţa de tip empiric. Subiecţii încadrabili în această categorie nu îşi dau seama aprioric că săritura de la etajul trei le va provoca inevitabil fracturi sau măcar contuzii dureroase, aşa încât… o execută. În schimb, în urma experienţei PROPRII, nu o vor mai face ulterior. (Ca un amendament, trebuie spus totuşi că această categorie prezintă şi subdiviziuni, deoarece există oameni pentru care este necesar un număr mai mare de încercări – cu consecinţe similare – până la deplina edificare. Pentru aceştia, fracturile rezultate după prima, a doua sau a enşpea tentativă de eludare a treptelor pot fi puse pe seama neşansei sau a modului defectuos în care a fost executată săritura.)

În fine, cea din urmă este inteligenţa de tip zero sau prostia crasă. Pentru cei aflaţi în această categorie nu contează nici educaţia, nici intuiţia, nici experienţa altora şi nici măcar cea proprie, oricât ar fi de vastă. În exemplul nostru, indiferent de numărul tentativelor soldate cu accidentări (din ce în ce mai) grave, subiecţii nu vor înţelege raportul dintre înălţimea de la care execută săritura şi efectele traumatizante asupra organismului lor, aşa încât vor repeta acţiunea la nesfârşit, sperând de fiecare dată că rezultatul va fi altul.

Spuneam la început că reflecţiile de mai sus mi-au fost prilejuite de cele scrise în precedenta postare. Celor care n-au înţeles legătura le sugerez să înlocuiască exemplul săriturii de la etaj cu cel al plasării unor indivizi josnici şi/sau dovediţi (în mod repetat) drept trădători pe listele electorale ale unei formaţiuni politice. Cu acestă ocazie, vor afla şi în ce categorie se încadrează cei responsabili pentru o asemenea strategie.

marți, 23 octombrie 2012

ŞI VA FI CUM A MAI FOST

Nu chiar pentru multă, dar pentru ceva vreme după ce mi-a ajuns la urechile ochilor – prin intermediul unei postări de pe Facebook sau ceva, fiindcă tot nu urmăresc posturile de ştiri – că Gigi Becali se aliază cu... sau de-a dreptul se înscrie în PNL, am crezut că e pur şi simplu o glumă (la drept vorbind, bună) sau un zvon pe cât de răutăcios pe atât de nefondat (adică în adevăratul sens al cuvântului) lansat de undeva dinspre partea cea mai întunecată a forţelor băsiste. După care, când m-am convins că e o ştire adevărată (aşadar, tot în adevăratul sens al cuvântului), principala mea nedumerire a fost de ce s-au jenat peneliştii (că “liberali” îmi vine tot mai greu să le spun) să-l ia pe individ cu tot cu partid – respectiv încă vreo câteva mii de cetăţeni-suporteri ai Stelei mai degrabă confuzi decât (la fel de) mizerabili – într-o vagă alianţă de conjunctură şi au preferat să-l facă pe mârlan membru PNL cu acte în regulă. În fine.

Pe de altă parte, trecând peste elementele bizare şi mai degrabă dăunătoare (pentru mine însumi) ale personalităţii mele, cum ar fi o oarecare doză de idealism (alţii i-ar spune naivitate), şi făcând apel la toate resursele raţionale de care dispun în a înţelege aspectele pragmatice ale lumii (politice) înconjurătoare, pot să pricep că în USL e nevoie de banii grămadă pe care îi aduc personajele ca Becali, de influenţa politică sau de geniul organizator al unora ca Sorin Frunzăverde, madam Plăcintă şi cine o mai fi venit (din PD-L) în săptălunile astea de când nu mai sunt eu la curent, precum şi, eventual, de procentele electorale pe care le aduc cu toţii, admiţând fără nicio reţinere că pot fi mai numeroase decât cele care se pierd cu de-alde ăştia ca mine, scârbiţi de ce se întâmplă şi hotărâţi să nu (mai) iasă la vot. În schimb, tot la capitolul pragmatism, mă întreb dacă useliştii sunt conştienţi că dihăniile astea, o dată intrate în Parlament pe listele Uniunii, vor fi dispuse la (o nouă) trădare o dată cu primul semn că lucrurile nu stau aşa cum şi-au făcut ele socotelile.

Concret: să spunem că USL, graţie acestor personaje charismatice (?!), va ajunge într-adevăr să obţină în noiembrie un neverosimil procent de 65% din locurile din Parlament, numai că laşul preşedinte al morţilor se va opune cu îndârjire să-l desemneze pe Ponta sau pe oricare alt uselist drept premier, invocând (aiurea, ca de obicei) cine ştie ce articol din Constituţie sau pur şi simplu pişându-se pe ea. Şi îl va pune premier, să zicem, pe Răzvan Ungureanu. Păi, nu e limpede că, a doua zi după un asemenea episod, 65-ul ăla la sută va deveni vreo 44?! Pe ce mă bazez? Pe ce s-a întâmplat nu mai departe de acum doi-trei ani, când a apărut UNPR.

Şi, apropo de UNPR, zilele trecute, într-un alt scurt moment (de rătăcire) în care am nimerit pe Antena 3, l-am auzit pe un prestigios analist (militar?) explicând cu patos că – aşa răi cum îi socotim noi, naivii – uneperiştii lui Oprea şi Onţanu sunt cei care au făcut posibilă căderea lui Boc/Ungureanu cu câteva luni înainte de termen, prin luna mai, şi prin urmare e cât se poate de normal să binemerite de la patrie şi să se regăsească la loc de cinste pe listele USL. Ce pare să fi uitat dumnealui e că tot “datorită” acelor lichele – care au dezertat (deja o dată) de la PSD şi PNL (cum ar veni, actualul USL) – ne-am pricopsit cu Boc şi Ungureanu. Asta e ca şi cum i-am ridica statuie vreunui Hitler că a capitulat şi a pus capăt unui război lung şi sângeros… pe care tot el l-a declanşat! C-aşa-i românul: cu mintea scurtă (şi proastă).

sâmbătă, 20 octombrie 2012

"NIGHT OF THE WOLF"

joi, 18 octombrie 2012

UN MITING PREA ÎNDEPĂRTAT

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar am prins şi eu din relatările de pe Arena Naţională, de la marele miting al USL, exact partea în care nu nişte pedelişti, ci un analist chipurile obiectiv deplângea faptul că evenimentul a fost organizat în paralel cu Congresul PPE de la Palatul Parlamentului, în loc să se găsească o altă dată, mai liniştită.

Sincer, dincolo de faptul că, în fond, interesul meu pentru ambele manifestări a tins spre zero (venind dinspre partea cu minus), mă gândesc totuşi că momentul a fost foarte bine ales de uselişti şi doar locul mi se pare cam îndepărtat, pentru că eu aş fi făcut mitingul măcar pe la Piaţa Constituţiei sau în Parcul Izvor, nu de alta, dar ca să vadă şi să audă alde Merkel şi Barroso cu ochii şi urechile lor că există măcar câteva zeci de mii de cetăţeni în carne şi oase care nu-l mai suportă pe laşul preşedinte al morţilor, pentru că altfel, în imbecilitatea lor desăvârşită, demonstrată cu vârf şi-ndesat în perioada suspendării, înaltele feţe europeneşti şi-or fi imaginat cu adevărat că Ponta şi Antonescu sunt singurii antibăsişti din România şi că au falsificat toate cele 7,4 milioane de voturi de la referendum. Nu m-ar mira!

miercuri, 17 octombrie 2012

CUM E TURCUL…

Pe lângă faptul că m-am lămurit buştean asupra denumirii exacte a uneia dintre cele mai cunoscute şi răspândite în lumea largă specialităţi culinare turceşti, care şi la mama ei acasă se ortografiază când “kebab”, când “kebap” (eu, de pildă, pentru că n-am avut inspiraţia să stau cu ochii pe bucătar, am nimerit unul necâştigător, adică fără cartofi prăjiţi, dar tot nu mi-e clar dacă era versiunea cu “b” sau cea cu “p”), excursia la Istanbul mi-a dat prilejul să fiu martorul unui adevărat record, şi anume cel mai mare număr de gogomănii exprimat în cel mai mic număr de cuvinte, într-un înscris cu pretenţii educative. Este vorba despre textul explicativ, în limba engleză, ce însoţeşte sabia lui Ştefan cel Mare expusă, laolaltă cu tot felul de ruginituri de provenienţă incertă, în Palatul Topkapî.

Astfel, încă din prima frază, vizitatorii de pretutindeni pot citi cu mare interes, iar cei din România cu şi mai mare stupoare, că “Stephen”, care chipurile ar fi trăit (deci nu domnit) între 1457 şi 1504, este cunoscut ca “Stefan cel Mare” (scris ca atare) de români, în timp ce moldovenii (cum ar veni, de peste Prut) – pesemne un neam cu origini anglo-franceze – îl ştiu drept “Great Etienne”. Din a doua, reiese că a fost supranumit şi “Sfânt” (recte “Saint”), deoarece a alipit Moldova şi… Transilvania la teritoriul României. În final, se face oleacă de dreptate, în sensul că se recunoaşte că “românii” şi “moldovenii” vorbesc aceeaşi limbă şi “aparţin aceluiaşi grup etnic”, în schimb scribăreţul pretinde că ar exista o reală dispută între cele două ţări, fiecare pretinzând că “Stephen” provine din a lor.

Bun, am înţeles, cum e turcul şi pistolul, da’ cu sabia lu’ Ştefan cel Mare ce-au avut? Şi până la urmă cine plăteşte pentru asemenea aberaţii? Că de data asta nu pare s-o facă turcul.

marți, 16 octombrie 2012

O EXCURSIE (NE)OBIŞNUITĂ

Aşadar, să zicem că am de făcut o deplasare, în scop turistic, la Istanbul. Mai întâi, fix a doua zi după ce am rezervat deja biletele de avion şi camera la hotel, principala ştire (externă) la posturile de radio şi televiziune este izbucnirea (sau cel puţin escaladarea) conflictului dintre Turcia şi Siria. Rude îngrijorate, prieteni compătimitori, îndemnuri la renunţare etc. În plus, cu două zile înainte să plec, are loc (şi) în România premiera filmului “Taken 2: Teroare în Istanbul”. Prefer să nu-l văd!

Fără să fie un eveniment apărut peste noapte, aflu cu surprindere că (şi) anul acesta turneul campioanelor la tenis se desfăşoară pe o arenă din Istanbul. E adevărat, până să înceapă, eu sunt înapoi în Bucureştiul drag şi natal unde nu se întâmplă (niciodată) nimic de genul ăsta. În schimb, cu o şi mai mare uimire, frizând de-a dreptul stupoarea, în chiar preziua plecării, realizez (presupunând că aflasem la un moment dat) nu doar că naţionala noastră de fotbal e în aceeaşi grupă cu Turcia în preliminariile CM, dar şi că primul meci are loc la Istanbul… chiar la ora la care avionul meu decolează spre casă.

Pentru că n-aveam oricum nicio îndoială că fix în cele trei zile cât voi lipsi eu din localitate/ţară/faţa televizorului e musai să se întâmple măcar una dintre, dacă nu toate chestiile “tradiţionale” – respectiv, un eveniment crucial în politica internă, o cădere spectaculoasă a bursei din New York (ceea ce s-a şi întâmplat, săptămâna cu pricina fiind cea mai proastă din ultima jumătate de an sau aşa ceva!) sau o manifestare sportivă de mare anvergură (plus alt gen de întâmplări asupra căruia voi reveni) –, verificasem din timp programele TV şi site-urile de specialitate, constatând cu bucurie şi mirare că mă întorc până la marele meci România-Olanda. Despre ăla cu Turcia nu găsisem nimic. Măcar am reuşit pentru câteva clipe să văd stadionul din avion! Pe bune! Plus că – tot conform unei stranii tradiţii – rezultatele pozitive ale favoriţilor mei apar (numai) când eu nu-i urmăresc în direct.

Vorbeam mai devreme şi despre alte întâmplări care trebuie neapărat să se petreacă atunci când nu sunt acasă, deşi prezenţa mea e (imperios) necesară. Ei bine, una dintre ele este verificarea instalaţiilor de încălzire, care se face în fiecare an înaintea sezonului rece. În urmă cu vreo lună, pe la jumătatea lui septembrie, când a apărut anunţul că în ziua de…, la ora… se dă drumul la apă pe coloană, nu mi-a venit să cred că nici măcar bilete la teatru nu aveam la momentul Z: eram liber şi nerăbdător să scap de-o grijă. Mai uşor mi-a venit să cred că nici în ziua respectivă, nici în următoarele săptămâni, verificările n-au avut loc, până, fireşte, fără niciun avertisment prealabil, în alea trei zile cât am lipsit. Din fericire, am avut inspiraţia să pun un ditamai vasul sub caloriferul cu (cele mai mari) probleme, vas pe care când m-am întors l-am găsit plin până la buză! Cam în aceeaşi ordine de idei, tot în cele trei zile au început şi lucrările de reabilitare a terasei blocului, amânate nu de o lună, ci de vreo zece ani!

Iar dacă toate cele de mai sus au un aer de nostimă anecdotă, pot să adaug în încheiere că, foarte probabil (deşi…), niciuna din coincidenţele amintite nu ar fi avut loc dacă aş fi plecat la începutul lunii septembrie, aşa cum planificasem iniţial. Atunci însă, cu numai câteva zile ÎNAINTE (măcar atât!) de a face rezervările, a survenit… un deces în familie.


P.S. Nu ştiu dacă am menţionat (vreodată) că, de-a lungul unui an, astfel de scurte absenţe sunt în număr de cel mult trei sau patru, cu tot cu excursiile pe plan intern, în rest până şi biroul meu – în care lucrez aproape zilnic, de luni până vineri (dar mai adesea joi), între un minut şi paisprezece ore – aflându-se la domiciliu.

luni, 15 octombrie 2012

DIN BOC ÎN PONTA

După vreo lună şi jumătate în care nu m-am mai uitat (aproape) deloc la (televiziunile de) ştiri, au fost suficiente ieri trei minute accidentale, repartizate în două tranşe, pe parcursul unui sfert de oră, ca să mă enervez cumplit şi să mă întreb ce hal de premier mai e şi ăsta cu care ne-am pricopsit şi riscăm să rămânem pe cap ani de zile, dacă după cinci luni de mandat – în care, printre altele, a purces cu entuziasm şi generozitate la reîntregirea salariilor ciuntite de predecesor – şi după două de când a efectuat o mult trâmbiţată rectificare bugetară, descoperă (sau are nesimţirea să ne spună!) abia acum, cu numai o lună înainte, că pentru ultimele patruzeci şi cinci de zile ale anului nu există bani pentru una-alta (spitale, pensii...), din cauză că… vechiul guvern nu i-a prevăzut când a întocmit bugetul pe 2012!

Iar când până şi un (alt) individ de o stupiditate absolută, precum fostul ministru de Finanţe, Ialomiţianu, sesizează aberaţia unei asemenea declaraţii, încep să am serioase temeri că voi ajunge cât de curând să-l regret chiar şi pe Emil Boc, cel mai jalnic prim-ministru din istoria României. De până acum!

joi, 4 octombrie 2012

DINTRE SUTE DE CANALE…

Nu ştiu alţii, dar cu siguranţă cititorul meu fidel a remarcat că de o bucăţică de vreme n-am mai scris nimic despre politică. Motivul e simplu: fără să-mi fi propus în mod special – ba chiar, în ultimele zile, făcând eforturi, deocamdată destul de timide şi cu desăvârşire zadarnice, să revin la (a)normal –, de mai bine de o lună, cam de când s-a terminat vârful nebuniei cu referendumul de demitere a laşului preşedinte al morţilor, pur şi simplu nu mai suport să văd, fie şi pentru câteva clipe, faţa vreunui politician, analist, jurnalist ş.a.m.d. Cum spun personajele de prin filmele americane, cu ocazia asta am aflat şi eu cum trăieşte celalată jumătate a poporului (vorba vine, cred că bate spre 90%!), aia care nu urmăreşte ştirile şi nu se uită la talk-show-uri.

Uşor paradoxal, în urma acestui – să zicem – experiment, n-am citit nici mai multe cărţi, n-am vizitat nici mai multe muzee, n-am fost nici la mai multe concerte de muzică clasică sau spectacole de operă, ba nici măcar n-am văzut mai mult sport la televizor! Cu toate astea – şi aici voiam să ajung – într-una din zile, cuprins de un soi de plictiseală soră cu somnul şi verişoară cu moartea, m-am pomenit că am chef să văd ceva pe History Channel. În timp ce butonam de zor ca să descopăr în ce cotlon al grilei aruncasem programul, mă simţeam atât de avid de un strop de istorie, încât nici nu conta ce emisiune se va nimeri: despre Imperiul Roman, despre cel Otoman, despre Egiptul Antic, despre ostrogoţi, vizigoţi, daci, incaşi, chinezi, Paleolitic, Evul Mediu, Renaştere, ba chiar şi despre Al Doilea Război Mondial, pentru care, cel puţin pe vremea când mă mai uitam şi eu cu regularitate, posturile educaţionale făcuseră o adevărată fixaţie.

O baftă care în general nu mă caracterizează a făcut să comut nu în mijlocul unui documentar, pe care să regret că nu-l văzusem de la capăt, ci chiar în clipa când începea unul. Atât doar că era despre… crocodili. Nu, nu despre istoria crocodilului – cum a apărut el pe pământ sau ceva – ci, mai precis, despre un vânător de crocodili. Adică despre un nene care se ocupă cu uciderea crocodililor. În cele câteva minute cât – mai degrabă paralizat de uimire şi incapabil să mânuiesc telecomanda – m-am uitat, am înţeles că nu trata nici măcar ISTORIA personală a individului, care individ nici nu era vreun vestit ISTORIC pasionat (şi) de căsăpirea crocodililor. Pesemne că la History s-au epuizat deja mileniile de istorie în anii în care eu mă uitam (doar) la televiziunile de ştiri, aşa că acum s-a trecut la o altă obsesie a posturilor educaţionale din vremea când eram eu (mai) tânăr şi Steve Irwin încă în viaţă. Urmează rechinii.

După ce mi-am mai venit în fire şi, străfulgerat de un gând, chiar am verificat din nou, constatând că într-adevăr nu sunt nici pe National Geographic, nici pe varianta lui Wild, nici pe Viasat Nature, nici pe Animal Planet şi nici pe vreun (alt gen de) Discovery “generalist”, am reînceput să butonez, oprindu-mă, tot pentru câteva clipe, chiar pe National Geographic, unde, în mod ironic, tocmai se difuza un documentar despre… (istoria) Google.

Ca să nu ajung să aud voci şi să-mi imaginez că e cineva care-şi bate joc de mine, am preferat să comut (înapoi) pe Eurosport.

marți, 2 octombrie 2012

O CHESTIUNE DE PRINCIPIU

Deoarece după (pen)ultima mea postare, cea de joi (cum trece timpul!), tot s-a găsit cineva să mă acuze de meschinărie, fiindcă fac atâta caz că a trebuit să achit aiurea o convorbire telefonică de 11 minute, care de fapt trebuia să fie inclusă în abonament şi care, în paranteză fie spus, a reprezentat aproape o treime din contravaloarea întregii facturi pe luna respectivă (!), mă văd nevoit să precizez că era vorba despre o chestiune de principiu.

Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un (alt) funcţionar de la Vodafone, la fel de dibaci ca şi cititorul meu, care atunci când am reclamat că mi s-au şters, hodoronc-tronc, nişte (multe) puncte de fidelitate, a făcut imprudenţa să-mi atragă atenţia că, transformate în bani, punctele acelea nu însumează decât vreun euro şi ceva, adică, vezi Doamne, o nimica toată. Prima mea reacţie, după ce mi-am revenit din stupoare şi am reuşit să mă stăpânesc să nu-l bag în… seamă, a fost să-i dau dreptate, în mod ironic, spunându-i însă că, de vreme ce, într-adevăr, un euro şi ceva nu reprezintă decât un mizilic la nivelul cifrei de afaceri a companiei, aştept ca respectivul euro şi ceva să mi se dea (cât mai des) în plus, fără să am dreptul la el, nicidecum să mi se fure. După care am ţinut să subliniez, pentru cazul în care convorbirea era – aşa cum fusesem avertizat – înregistrată “în vederea îmbunătăţirii serviciilor… bla-bla-bla”, că dumnealui, Cutare Cutărescu, marele funcţionar cu IQ de bursuc, a recunoscut în numele Vodafone că treaba aia cu punctele de fidelitate e un soi de batjocură la adresa clienţilor (vechi), de vreme ce contravaloarea lor e aşa anemică.

În încheiere, pentru toţi ăştia ca el, care pricep mai greu, menţionez încă o dată că e vorba despre o chestiune de principiu.