LA CUTIE

Relaţia mea cu şerveţelele la cutie este una specială, complicată şi oarecum imemorială, în sensul că nu mai ţin minte în ruptul capului când am intrat în posesia primului produs de acest fel; trebuie să fi fost după Revoluţie, prin anii nouăzeci.

Ce ţin însă minte perfect e că de la început au exercitat asupra mea un soi de stranie fascinaţie, deoarece, pe de-o parte, mi se păreau foarte utile şi, cumva, elegante, ca unul care folosesc frecvent şi în felurite scopuri şerveţelele, iar prezenţa unui teanc din acelea de bucătărie pe birou, noptieră sau măsuţa de sticlă din sufragerie mi se părea inestetică, dar, din păcate, pe de altă parte, eram cu totul dezamăgit de realizarea lor tehnică, fiindcă în ciuda faptului că într-o vreme devenisem de-a dreptul obsedat, şi încercam, pe rând, toate sortimentele, de la toate firmele disponibile pe piaţă, n-am reuşit să găsesc un pachet cât de cât decent; dincolo de calitatea mai bună sau mai îndoielnică a şerveţelelor propriu-zise, ele ba nu ieşeau deloc, trebuind să scormonesc îndelung după câte unul fiindcă se desprindea complet de precedentul şi rămânea în adâncurile cutiei, ba ieşeau în şiruri de cel puţin trei-patru. Aşa se face că până la urmă m-am dat bătut şi n-am mai cumpărat. Până de curând.

Singurul motiv care m-a făcut să mai încerc o dată a fost nădejdea că în intervalul de, probabil, zece - cincisprezece ani în care le-am ignorat, progresul tehnologic fără precedent, care a făcut posibilă, printre altele, apariţia telefoanelor mobile inteligente, a cinematografiei 3D, a televizoarelor LED şi a tabletelor cu Wi-Fi şi 4G, să fi ajuns şi la nivelul producătorilor de şerveţele la cutie. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva! Marfa lor e la fel de proastă ca în anii nouăzeci, fapt pentru care mă voi mulţumi şi în continuare cu clasicele pacheţele de plastic.