PENTRU DUŞMANI DE MOARTE
În urma unei nechibzuite insistenţe de câteva săptămâni, aseară am avut marea neşansă de a găsi în sfârşit bilete la o piesă de teatru pe care o recomand cu multă scârbă tuturor celor care simt nevoia unei evadări, fie şi doar pentru o seară, din universul vieţii lor tihnite şi lipsite de griji: “Oscar şi Tanti Roz” după (un fel de roman al lui) Eric-Emmanuel Schmitt, altminteri un autor mai inspirat, dovadă stând “Hotelul dintre lumi”, “Variaţiuni enigmatice” sau “Vizitatorul”.
Foarte pe scurt şi atotcuprinzător, este vorba despre peripeţiile din ultimele zile de viaţă ale unui copil de zece ani bolnav de cancer, iar întreaga acţiune, atâta câtă e, nu prea multă, se desfăşoară exclusiv în incinta unui spital. Nu cred că mai este necesar să adaug ceva, decât poate că regizoarea Chris Simion a reuşit să îmbine perfect deprimantul cu plictisitorul, într-un spectacol, care, totuşi, la drept vorbind, este prea plictisitor ca să mai apuce să fie şi cu adevărat deprimant şi la care – pentru că fusesem indus în eroare de o revistă de specialitate că ar dura numai o oră şi patruzeci şi cinci de minute – după două ore (fără să pun la socoteala obişnuita întârziere de minimum zece minute cu care începe orice spectacol la noi) am avut câteva atacuri de panică teribile, temându-mă că, la ritmul în care se desfăşura, ar putea dura lejer toată noaptea (de altfel, lucru curios numai pentru cine n-a fost acolo, moartea personajului principal a fost primită cu vii aplauze!). Ţin să precizez că accesul la uşa de evacuare din sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra se face trecând obligatoriu prin scenă, aşa că mi-a fost jenă de bieţii actori Oana Pellea şi Marius Manole care făceau şi ei (bine) ce puteau. În orice caz, dacă textul are şi nebănuite înţelesuri mai profunde eu chiar nu le-am descoperit.
În încheiere, vă doresc vizionare plăcută şi să nu rămâneţi cu sechele!
P.S. Am aflat ulterior, adică adineauri, că spectacolul are şi un pronunţat caracter umanitar, banii colectaţi fiind folosiţi într-adevăr pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer. Acesta e un lucru minunat, însă îi sfătuiesc pe toţi cei interesaţi să doneze direct contravaloarea biletului, fără a-şi mai pierde două ore şi jumătate din viaţă într-unul dintre cele mai neplăcute moduri imaginabile pentru un om care nu este nici grav bolnav, nici răpit de terorişti sau extratereştri, nici condamnat la ocnă şi n-are nici carii.
Foarte pe scurt şi atotcuprinzător, este vorba despre peripeţiile din ultimele zile de viaţă ale unui copil de zece ani bolnav de cancer, iar întreaga acţiune, atâta câtă e, nu prea multă, se desfăşoară exclusiv în incinta unui spital. Nu cred că mai este necesar să adaug ceva, decât poate că regizoarea Chris Simion a reuşit să îmbine perfect deprimantul cu plictisitorul, într-un spectacol, care, totuşi, la drept vorbind, este prea plictisitor ca să mai apuce să fie şi cu adevărat deprimant şi la care – pentru că fusesem indus în eroare de o revistă de specialitate că ar dura numai o oră şi patruzeci şi cinci de minute – după două ore (fără să pun la socoteala obişnuita întârziere de minimum zece minute cu care începe orice spectacol la noi) am avut câteva atacuri de panică teribile, temându-mă că, la ritmul în care se desfăşura, ar putea dura lejer toată noaptea (de altfel, lucru curios numai pentru cine n-a fost acolo, moartea personajului principal a fost primită cu vii aplauze!). Ţin să precizez că accesul la uşa de evacuare din sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra se face trecând obligatoriu prin scenă, aşa că mi-a fost jenă de bieţii actori Oana Pellea şi Marius Manole care făceau şi ei (bine) ce puteau. În orice caz, dacă textul are şi nebănuite înţelesuri mai profunde eu chiar nu le-am descoperit.
În încheiere, vă doresc vizionare plăcută şi să nu rămâneţi cu sechele!
P.S. Am aflat ulterior, adică adineauri, că spectacolul are şi un pronunţat caracter umanitar, banii colectaţi fiind folosiţi într-adevăr pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer. Acesta e un lucru minunat, însă îi sfătuiesc pe toţi cei interesaţi să doneze direct contravaloarea biletului, fără a-şi mai pierde două ore şi jumătate din viaţă într-unul dintre cele mai neplăcute moduri imaginabile pentru un om care nu este nici grav bolnav, nici răpit de terorişti sau extratereştri, nici condamnat la ocnă şi n-are nici carii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu