Tăiaţi odată coada câinelui!

Cândva adepţi ai soluţiilor radicale şi ai tăierii cozii câinelui dintr-o singură lovitură, liberalii se arată zilele acestea a fi nişte veterinari neîndemânatici, care în încercarea lor de a mânui bisturiul bont al restructurării Guvernului şi al ieşirii din criză cu nenumărate precauţii şi mişcări de mică amploare, nu reuşesc decât să chinuiască bietul patruped şi să-i prelungească la nesfârşit agonia.

În noianul de scenarii şi ipoteze vehiculate în ultima perioadă pentru rezolvarea situaţiei imposibile în care s-a ajuns graţie înţeleptei cârmuiri a preşedintelui Băsescu, acest Pagubă Împărat al zilelor noastre, peneliştii nu au practic de optat decât pentru una din două variante: să încerce să rămână la guvernare sau să treacă în opoziţie. Ambele cu avantaje şi dezavantaje.

Soluţia cea mai fericită pentru ei ar fi cea de-a doua, cu condiţia să nu se meargă până la declanşarea alegerilor anticipate, situaţie în care îndepărtarea de putere s-ar putea prelungi pe durata unui întreg mandat parlamentar de 4 ani, câtă vreme scorul electoral din sondajele de opinie nu le permite să spere că ar putea face parte dintr-un nou guvern în condiţii mai bune decât cele actuale. Cu alte cuvinte, ideal ar fi să lase “povara guvernării”, fie pe umerii PSD, fie pe aceia ai PD, fie – şi mai bine – pe ai ambelor componente ex-feseniste reunite, însă numai până la alegerile la termen de anul viitor, timp în care ar avea răgaz să se refacă.

Un lucru e cert: situaţia de azi le este cea mai defavorabilă. Cu un partener de guvernare precum PD nici nu mai au nevoie de adversari în opoziţie pentru a ajunge, în următorul an şi jumătate, în nefasta postură a ţărăniştilor din anul 2000. Acum, poate mai mult decât oricând în istoria post-decembristă, pentru PNL totul se rezumă la o chestiune de supravieţuire pe scena politică. De aceea, părerea mea este că oriunde s-ar afla democraţii, fie la guvernare, fie în opoziţie, liberalii ar trebui categoric să fie de partea cealaltă a baricadei, fiindcă, aşa cum ne învaţă înţelepciunea populară, e preferabil să ai un duşman pe faţă decât un prieten ascuns.

Dacă ar fi să mă deghizez preţ de câteva clipe într-un consilier liberal, cu sau fără papion, i-aş sugera domnului Tăriceanu să încerce să mai tergiverseze lucrurile vreo două săptămâni, timp în care să conceapă o structură guvernamentală restrânsă şi eficientă, alcătuită numai din liberali şi udemerişti, dar şi – lucru esenţial! – un nou program de guvernare, de sorginte curat liberală, chiar radical, aşa cum n-a mai existat în ultimii 17 ani, astfel încât cel târziu la jumătatea lunii viitoare, după sărbătorile pascale, să poată cere votul de încredere al Parlamentului.

Justificări plauzibile, inclusiv în ochii electoratului, pentru “evacuarea democraţilor din Palatul Victoria” (vorba domnului Crin Antonescu) există cu duiumul, iar şansele de succes în faţa Legislativului sunt considerabile, dacă ne gândim că în continuare social-democraţii nu stau atât de bine în sondaje încât să-şi permită să nu înghită găluşca. Pe de altă parte, chiar dacă noul Executiv ar fi trântit, liberalii ar putea face mare tărăboi, acuzând “coaliţia” PSD-PC-PRM-PD că a refuzat învestirea unui adevărat cabinet de dreapta, cu un program pe măsură (inclusiv, de pildă, proiectul unei ANI de tip Macovei), ceea ce demonstrează fără putere de tăgadă adevăratele înclinaţii stângiste şi interesele dubioase ale majorităţii parlamentare în frunte cu vopsita cioară pedistă.

Odată instalat în funcţie, un al doilea Guvern Tăriceanu ar trebui să fixeze data alegerilor europarlamentare cât mai curând, probabil undeva pe la începutul lunii septembrie (pentru a fi totuşi în al doilea semestru, aşa cum s-a angajat premierul). În cazul unui eşec la acestea, destul de previzibil la drept vorbind, domnul Tăriceanu ar face bine să demisioneze, justificându-şi gestul prin faptul că guvernarea liberală nu se mai bucură de suportul popular. Asta şi deoarece peneliştii nu pot fi atât de naivi încât să-şi imagineze că rămânând la putere încă un an ar putea să acumuleze capital electoral. Lucrurile merg exact invers. Prin urmare, cu cât ar trece mai curând în opoziţie cu atât le-ar fi mai bine, chiar şi în cazul în care, la vremea aceea, prin toamnă-iarnă, s-ar ajunge totuşi la anticipate. Măcar de-un prag electoral încă s-ar mai învârti şi ei.

În schimb, dacă la euroalegeri ar ieşi cu faţa curată, şi-ar putea continua guvernarea, eventual până la capăt. Poate că, la urma urmelor, tot răul va fi spre bine şi vom avea şi noi parte, după atâta amar de vreme, de o guvernare cu adevărat liberală, fie şi pe o perioadă limitată de timp.