Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

sâmbătă, 16 martie 2024

MODELUL „ȘUCU”

Pentru că tot l-am auzit la un moment dat, pe la începuturile carierei sale de finanțator, (co-)patron, acționar majoritar sau ce-o mai fi el la Rapid, pe domnul Dan Șucu mărturisind sau pretinzând, oricum cu aer insinuant, că nu înțelege „modelul de business” al omologului său de la CFR Cluj (al cărui nume îmi scapă și mi-e lene să-l caut, dar chiar n-are nicio importanță), iar ceva mai de curând plângea cu lacrimi de crocodil de grija celor de la Dinamo, care nu fuseseră de acord să le vândă giuleștenilor mai multe bilete decât cota obligatorie în calitate de oaspeți pe Arena Națională, astfel încât, vezi Doamne, pierduseră o căciuliță de bani care le-ar fi prins tare bine ca echipă în insolvență și-așa mai departe, ceea ce demonstra că încă nu înțelesese nici altceva, nu doar „modelele de business” ale altora, și anume că în fotbal există și lucruri mai importante (în special pentru suporteri) decât banii făcuți grămadă, a venit rândul meu să-mi exprim nelămuririle în legătură cu propriul lui „model de business”, după ce l-am auzit declarând că, în calitate de finanțator, (co-)patron... etc., „sponsorizează” cu o sumă consistentă fiecare deplasare a galeriei rapidiste prin țară.

Ce aș vrea eu să mai aflu este dacă domnul Șucu plănuiește cumva ca pe viitor biletele de pe stadionul Giulești să fie oferite susținătorilor echipei nu contra cost și eventual nici măcar în mod gratuit, ci de-a dreptul însoțite de sume (consistente) de bani oferite „cumpărătorilor”, mai ales că, se știe, suporterii rapidiști sunt în general oameni de condiție materială modestă și oricum reprezintă al doisprezecelea jucător, care trebuie remunerat ca atare, asemenea oricărui Krasniqi, Rrahmani sau Săpunaru. De asemenea, produsele „promoționale”, de genul tricourilor, treningurilor, fularelor, căciulițelor etc., cu însemnele clubului să fie donate, în limita stocurilor disponibile (dar, firește, suplimentabile), la casele de bilete și în magazinele deschise cu mare tam-tam, precum cel din Gara de Nord. După care, firește, domnul Șucu să vină prin tot felul de emisiuni să ne dea lecții de economie de piață și succes în afaceri.

vineri, 15 martie 2024

PREMIILE... CELORLALȚI

Cu prilejul anunțării nominalizărilor pentru, se pare, prestigioasele și râvnitele premii „Observator cultural”, domnul Stelian Tănase a scris, în caracteristicul său mod îndoielnic din punct de vedere stilistic și deficitar ca punctuație și ortografie, pe Facebook, următoarele: „Marea provocare la atribuirea premiilor literare pentru membrii juriilor este : măcar să ajungă să frunzărească titlurile în cauză. Premiile sunt o pură întîmplare. Se preferă jocurile de culise. La lansările de carte același fenomen. Cine citește cărțile despre care se face vorbire? Aproape nimeni. Farsa nu pare să deranjeze pe cineva.”

Dat fiind că domnul Tănase este, pe de-o parte, un foarte cunoscut scriitor, realizator TV, fost președinte al televiziunii publice, (fost) politician, om de cultură și așa mai departe, care se presupune că e la curent cu toate dedesubturile vieții literare din România, dar, pe de alta, se pare că a rămas (și anul acesta) pe dinafară în privința nominalizărilor, îmi vine foarte greu să decelez, în calitatea mea de simplu frustrat, complexat, nemulțumit de tot și de toate, dacă domnia sa are perfectă dreptate, așa cum aș fi tentat să cred și să-i dau, cu atât mai mult cu cât eu însumi aș fi putut să scriu la fel de bine (în privința sensului, nu ca stil) cele de mai sus, bazându-mă pe nenumărate argumentexemple, printre care unul apărut chiar în timp ce concepeam acest text, iar un membru al juriului unui concurs aproximativ literar de pe Facebook se lăuda prostește, fără să realizeze ce gogomănie face, că unul dintre premianți i-a fost  coincidența dracului!  cursant la un modul de „scriere creativă”, ori postarea cu pricina e (tot) doar o formă de defulare prin care autorul își manifestă propriile idiosincrazii și frustrări mai vechi și mai noi.

Ceva similar am tot întâlnit la domnul Cutare, care practic alternează, fără jenă și simț al ridicolului, postările în care se erijează într-un tip obiectiv, lucid, echilibrat, mai presus de orice interese și amestecuri în cloaca literaturii românești contemporane, înfierând modul abject în care se acordă aceste premii, strict în funcție de interese și cumetrii, așa cum se promovează și autorii sau autoarele, uneori chiar pe bază de favoruri... de toate felurile, cu cele în care se laudă cum scriitorii care au frecventat cursurile lui de „scriere creativă” sunt unanim recunoscuți în aceeași lume literară abia făcută praf, sunt publicați de cele mai prestigioase edituri și au parte de lansări fastuoase, nominalizări și așa mai departe, totul, firește, pe merit, nu în funcție de proaspăt devoalatele interese, favoruri și cumetrii, tot așa cum, în altă ordine de idei și încă și mai recent, dar cu același tip de schizoidie, într-o bună zi oarecare, stârnit de ce postări mai citise și – sunt sigur, că e foarte activ – comentase, s-a apucat să dea de toți pereții virtuali cu cei care, după câte o dispută pe Facebook, își blochează, pur și simplu, eventual cu vreo explicație publică în care îi și demască drept mărginiți, adversarii, acuzându-i (domnul Cutare pe cei care blochează) că se retrag în bula lor ca niște lași și „abandonează nevricos realitatea”, incapabili de dialog și dornici să-și vadă dușmanii ideologici chiar dându-și obștescul sfârșit, dacă se poate, doar pentru că nu le împărtășesc opiniile, pentru ca în fix a doua sau, cel mult, a treia zi oarecare, după ce el însuși a încasat niște scatoalce (tot virtuale) în tentativa temerară, dar cam patetică și nerealistă, pe multiple planuri, de a-și apăra ceva prieteni (reali sau virtuali) acuzați de pedofilie și/sau hărțuire sexuală, și-a luat angajamentul ferm de a se... retrage în propria bulă aurită cu fason de turn de fildeș, de unde să posteze numai glumițe și poze cu pisici, deplângând amarnic, dar tot cu aere de maximă superioritate și înțelepciune omniștientă, halul în care au decăzut Facebook-ul, societatea, dialogul și în general spița umană, în frunte cu adversarii lui.

joi, 14 martie 2024

CARTONAȘUL DE APOI

Poate și fiindcă toată lumea o fi știind ceva ce eu încă n-am aflat, deși parcă-mi amintesc că se vorbea la un moment dat în acest sens, dar chiar și așa, tocmai pentru că interzicerea lui este sau, dacă nu, ar fi o inițiativă mai mult decât proastă, dăunătoare, de câte ori se analizează, la un canal de sport, o fază în care un jucător a comis un fault „criminal” (cu, dar uneori chiar și fără ghilimele), dar nu a fost sancționat cu cartonaș roșu (iar uneori nici măcar cu unul galben) în ciuda faptului că, pe lângă o întreagă brigadă de „cavaleri ai fluierului” din teren, avem, deja de ceva vreme, și ditamai sistemul VAR, iar analiștii din studio se aolesc și se întreabă, pe bună dreptate, desigur, dar retorico-inutil, cum e posibil așa ceva, eu sunt (din ce în ce mai) siderat cum de nu se găsește niciunul, nici măcar dintre cei care oricum pomenesc de inconștiența, violența etc. agresorului, care să ridice și o altă problemă esențială, din punctul meu de vedere, și anume cum de nu sau de ce în România nu există un mecanism prin care un astfel de fotbalist să fie pedepsit, respectiv suspendat sau ceva, măcar după meci, în urma analizării fazelor de către vreo comisie de disciplină care să utilizeze, de ce nu?, chiar imaginile înregistrate de către VAR, asta cu atât mai mult cu cât îmi amintesc bine, mai ales pentru că, dacă nu mă înșel, am mai și scris, că în Premier League exista această procedură încă dinainte să se inventeze sistemul de arbitraj video, și nu de puține ori aflam, chiar și la zile bune după „ultimul fluier al partidei”, că un jucător care a făcut un gest nesportiv, uneori scăpat cu totul din vedere de către arbitrii, astfel încât în timpul jocului centralul nu acordase nici măcar un fault sau henț, darămite vreun cartonaș, e suspendat chiar și câte trei sau cinci etape întregi.

Prostia cu „înregistrările video nu pot constitui probe”, care se practică, din cu totul alte considerente de posibilă trucare, prin sistemele judiciare, nu cred că are vreo acoperire logică de bun-simț, mai ales, cum spuneam, de când tehnologia înregistrărilor de orice fel, de la „goal-line” la „semi-automated offside,” face de ceva vreme regulile în fotbal, adeseori chiar acordând sau, dimpotrivă, anulând goluri care altădată ar fi fost anulate sau, dimpotrivă, acordate pe nedrept, așa încât o sancționare binemeritată a unui cotonogar sau huligan care a fost „iertat” în timpul partidei nu cred să fie vreo gaură-n cer.

luni, 11 martie 2024

DUPĂ OSCAR

 Pe (trei) puncte:

1. Cu precizarea că, spre deosebire de ce au înțeles sau, în orice caz, ar fi putut să înțeleagă eventualii cititori dacă ar fi existat, atunci când vorbeam despre urâțirea Emmei Stone în pelicula „Poor Things” nu mă refeream la scenele în care era de-a dreptul sluțită, dar în condiții absolut de înțeles, în timpul operației sau când avea vreo criză, ci la înfățișarea ei din momentele normale, când se presupunea că e fermecătoare, țin să-mi retrag criticile și să-mi cer scuze față de realizatori: nu ei au urâțit-o din misterioase considerente artistice, ci s-a urâțit singură, din cauze naturale sau de gust în a se dichisi, după cum s-a văzut și la ceremonia decernării premiilor Oscar.

2. Iată că prigonirea actrițelor frumoase și blonde a continuat chiar și la gala finală a Oscarurilor, când singura reprezentantă a filmului „Oppenheimer” la o categorie majoră, respectiv „cea mai bună actriță în rol secundar”, lăsată fără premiu a fost Emily Blunt, aflată într-o companie foarte „diversă”, cu două contracandidate de culoare și una hispanică, în timp ce premiile pentru cel mai bun actor principal (Cillian Murphy), cel mai bun actor secundar (Robert Downey Jr.) și cea mai bună regie (Christopher Nolan) au fost adjudecate de colegii ei de platou.

3. Sigur că și mie mi-a plăcut „Oppenheimer” și mă bucur pentru premiile obținute, în frunte cu cel pentru filmul anului, cu atât mai mult cu cât se putea incomparabil mai rău, respectiv să-l fi bătut vreun alde „Past Lives”, „Barbie” sau chiar „Poor Things”. Ceea ce m-a făcut să nu-l trec chiar în fruntea listei mele de preferințe a fost un sentiment neplăcut care m-a însoțit de la un moment dat pe durata proiecției, și anume că... îl mai văzusem cândva, asta, firește, dată fiind izbitoarea asemănare, în multe puncte, cu pelicule pe aceeași temă, ca, de pildă, „Fat Man and Little Boy”.

duminică, 10 martie 2024

PREMIILE OSCAR 2024

Tot în (pen)ultima clipă (mai precis zi) și la fel de (tot mai) greu ca de obicei în ultimii ani, am izbutit s-o scot la capăt și de data asta cu filmele nominalizate la principalele categorii ale premiilor Oscar, până și tradiționala singură peliculă ratată ultimele dăți fiind acum doar una pe care a trebuit s-o urmăresc numai fără subtitrare, în original, ceea ce n-a avut vreun mare impact negativ asupra aprecierii manierei de interpretare a unicei actrițe remarcate de membrii Academiei, și cu atât mai puțin a altor capitole, oricum ignorate complet de ei, altminteri pe bună dreptate, așa încât pot să-mi exprim în cunoștință de cauză opțiunile și câteva mărunte considerațiuni pe marginea selecției.

Pe lângă obișnuita „diversitate” cu orice preț adoptată în ultima vreme de către „selecționeri”, care face, practic, să nu mai existe categorie fără măcar doi protagoniști de culoare, sau măcar unul așa și unul asiatic sau hispanic, ceea ce nu prea are cum să respecte nici măcar adevărul cinemato-demografic și cu atât mai puțin pe cel valoric, prigonitele ignorate de-acum fiind, după cum am mai remarcat și cu alte ocazii anterioare, actrițele frumoase și, mai ales, blonde, precum Amy Adams de odinioară și Margot Robbie de-acum, protagonista și, efectiv, parcă la propriu, sufletul altminteri polinominalizatului, chiar și dincolo de puterea mea de înțelegere, „Barbie”, am descoperit o tendință încă și mai bizară, aceea de a trece la categoria „cel mai bun film” pelicule care, conform acelorași „selecționeri”, nu mai sunt bune la (mai) niciun alt capitol – actori, regizor, scenariu, costume măcar... –, așa cum se întâmplă cu absolut ternul „Past Lives”, nominalizat, ce-i drept, și DOAR pentru banalul spre clișeist-plagiatorul scenariu „original”, care se poate rezuma într-o propoziție sau, cel mult, frază – „un băiat și o fată despărțiți în copilărie se mai tot regăsesc (pe Facebook) din 12 în 12 ani și descoperă că încă se îndrăgesc, dar fata devenită femeie toantă apucă la un moment dat să se mărite cu altul, fiindcă după primii 12 ani de tihnită singurătate i se par prea lungi câteva luni până la o posibilă revedere cu vechiul prieten de care tocmai descoperise că s-a (re)îndrăgostit dureros și se îndrăgostește mecanic-fulgerător de altul” –, singura scuză fiind (tot) că s-a rezolvat dintr-un foc și problema (de „diversitate”) cu asiaticii, care domină distribuția, dar pesemne nu mai aveau (destul) loc la categoriile individuale, sau pur și simplu „academicienii” au făcut la un moment dat confuzia pe care tot am și eu tendința s-o fac, între „Past Lives” și „Poor Things”. Tot cam pe-aici l-aș încadra și pe „The Zone of Interest”, care, cumva, rezolvă și el o problemă, și anume cu comemorarea Holocaustului, dar care, pe de altă parte, deși personal am tot ațipit pe parcurs, e, într-adevăr, tulburător și redă foarte bine atmosfera unor împrejurări aparent mărunte pe fondul atrocităților produse efectiv peste gard.

Cert e că, în aceste condiții, dacă aș fi fost reprezentant al celor de culoare chiar aș fi protestat vehement, cu acuze ferme de rasism la adresa membrilor Academiei, pentru că un film cu mult mai potrivit la categoria aceasta ar fi fost „Rustin”, și el nominalizat doar la o alta, „cel mai bun actor în rol principal”, deși ar fi meritat mai mult, pe lângă că ar fi rezolvat și el „în bloc” problema „diversității”... principale.

 

Iată, așadar, favoriții mei:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Bradley Cooper – „Maestro” (dar nu m-aș supăra să ia Paul Giamatti, pentru „The Holdovers”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Robert Downey Jr. – „Oppenheimer”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening – „Nyad” (urmată de Sandra Hüller în „Anatomy of a Fall”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emily Blunt – „Oppenheimer”

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – „Killers of the Flower Moon”

Cel mai bun film: „The Holdovers”

Cele mai bune efecte speciale: „The Creator”

Cel mai bun scenariu adaptat: „American Fiction” – Cord Jefferson

Cel mai bun scenariu original: „The Holdovers” – David Hemingson (sau „Anatomy of a Fall” – Justine Trier și Arthur Harari)

sâmbătă, 9 martie 2024

SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI

De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste, din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu („lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin, deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt, mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie” (chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri, nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de, cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea filmului/cărții).

Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe, despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională) din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor, asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii (de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de cât curate!

joi, 7 martie 2024

MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!

E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și, presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale prietenilor mei.

Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că, iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic, nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.

Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva, filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de pierderea lor.

În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.

joi, 29 februarie 2024

CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE

Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care „împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat, exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria, măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se, de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca (fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu, Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi, dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un război cu foștii vremelnic „aliați”.

Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai) elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei, atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de unele de dactilografie sau (alt)ceva.

Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă, printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor, fiind tipic pentru societatea românească actuală.

Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin, indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult, „îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea (inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion, când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură], atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”, adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori „consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem, de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți de-a lungul „carierei” de unul singur.

Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând, cei care le susțin necondiționat le asimilează „cercurilor” și „cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna, făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii, unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că, vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”, toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe, așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.

Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc., adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici, facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă (audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează plătesc impozite și ce mai e de plătit.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori” având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și, mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a... creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”, folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul, întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către „Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața, era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”, în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!, să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim „obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie.

În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise – celor care aveau altă părere decât a lui, nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.

marți, 27 februarie 2024

INVERS, VICEVERSA ȘI PE DOS

Știu că în general e doar un fel de-a spune, dar mie chiar mi se pare absolut fascinant cum, în România, din când în când, parcă la intervale bine stabilite de cineva și oarecum egale, se ivește (ca) din senin prin presă ori pe rețelele sociale câte un subiect de tip enormitate – fie un (fel de) cântec pe YouTube sau chiar o poezie prezentată la un mare festival de literatură; fie un (alt fel de) personaj scabros, libidinos, care face sau măcar declară ceva abject; fie vreo acuzație (neîntemeiată) de rasism sau sexism la adresa cuiva (important); fie (doar) vreo măsură economică sau strict politică a unui partid, eventual de guvernământ... –, moment în care eu, de pildă, mă aștept să apară instantaneu luări de poziție cvasiunanime care să condamne sau, dimpotrivă, să apere ceea ce, după toate regulile de bun-simț, e de condamnat sau, dimpotrivă, de apărat, doar ca să am mereu naiva stupoare monumentală de a descoperi că, de fapt, într-adevăr apar instantaneu luări de poziție cvasiunanime, însă... exact contrare, covârșitoarea majoritate a opiniei publice, în frunte cu „prietenii” mei de pe Facebook, selectați, de la o vreme, din elita cel puțin culturală a țării, luând partea... ursului, respectiv a porcăriei, a kitsch-ului, a imbecilului, a aberației, a celor care fac acuzații absurde și așa mai departe; înțelegeți ideea.

Sigur că, până la urmă, chestia asta, pe lângă că mă tot învață minte să nu-mi mai fac iluzii deșarte că trăiesc într-o lume aproape normală la cap, are și o componentă de binevenită salubritate, mai separând puținul grâu de munții de neghină din lista aia de prieteni de pe Facebook și nu numai, în care, pe de altă parte, trebuie să recunosc că oricum păstrez cu un soi de... nu sfințenie, ci mai degrabă dimpotrivă, diabolism și cele mai penibile figuri, deoarece sunt un izvor nesecat de neprețuite exemple de prostie crasă și inspirație pentru personaje literare caricaturale pe care altfel mi-ar trebui o imaginație cu adevărat ieșită din comun, supracaragialească, să le inventez.