Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 23 mai 2017

6 X 6

Împrejurări cu totul şi cu totul (extra)ordinare, implicând deranjamente severe ale unor (de)servicii de televiziune (UPC), asupra cărora voi reveni, poate, cu altă ocazie, m-au împiedicat ieri să consemnez, fie şi pe scurt, dacă nu de-a dreptul telegrafic, cum aveam de gând, felul în care a decurs, din punct de vedere sportiv, weekendul meu, în special cea de-a doua şi ultima lui parte, blestemata sfântă zi de duminică, 21 mai 2017. 

Aşadar, totul a început cu o altminteri improbabilă paralelă între evoluţia pilotului de MotoGP Valentino Rossi – favoritul meu la vârf, în absenţa unor englezi, americani, australieni, canadieni etc. care să se lupte pentru titlul mondial cu nenumăraţii spanioli şi, hodoronc-tronc, francezul –, pe de-o parte, şi cea a Simonei Halep din finala turneului de la Roma, pe de alta. Cum cele două competiţii se desfăşurau la aceeaşi oră, mi-am amintit de vremurile copilăriei (mele) când intercondiţionam diverse evenimente fără nicio (altă) legătură, astfel încât, mai cu seamă în clipa în care, cu vreo două tururi înainte de final, “Doctorul” trecea cu măiestrie de coechipierul său de la Yamaha, Maverick Viñales, şi se instala în fruntea Marelui Premiu al Franţei, de la Le Mans, mi-am spus că deja previzibila sa victorie o va atrage negreşit şi pe a Simonei, ajunsă spre finalul setului doi, după ce pe primul îl câştigase aproape lejer, însă un ghinion tipic românesc o făcuse să se accidenteze, aparent uşor, la glezna dreaptă. Din păcate, în cele din urmă, multiplul campion mondial italian nu doar că a fost (re)depăşit, din cauza unei mici greşeli personale, dar a pierdut şi locul al doilea, căzând, pur şi simplu, în tentativa (disperată) de a reveni, şi, cum regulile (nescrise, fireşte, dar asumate) unor astfel de condiţionări presupun şi reciproca, Simona a pierdut şi ea nu doar setul doi, ci şi pe cel decisiv. Total: două eşecuri.

A urmat, la relativ scurt timp, ce-i drept victoria, dar pe deplin inutilă, cu 3-1, lui Arsenal, împotriva lui Everton, din ultima etapă de Premier League, care – dincolo de faptul că n-am avut tăria s-o urmăresc în direct, după ce penibilul Koscielny a fost eliminat în prima repriză (min. 14!), la 1-0, pentru un fault pe cât de criminal, pe atât de nejustificat (sau invers) –, coroborată cu cele ale contracandidatelor, le-a asigurat eliminarea din ediţia viitoare de Champions League. Practic: al treilea eşec.

În fine, seara, târziu, după ce şi Lazio a pierdut în faţa lui Inter în Serie A (dar cum acolo zarurile erau de mult aruncate, nici nu mai pun la socoteală), tot în două competiţii desfăşurate în paralel, Ottawa Senators, singura mea echipă favorită rămasă în cursa pentru Cupa Stanley, a fost învinsă (drastic), în meciul 5, cu 7-0, de îngrozitor de (şi, parcă, din ce în ce mai) antipatica Pittsburgh Penguins, iar naţionala (tot) de hochei a Canadei a ratat un nou titlu mondial, cu care ar fi egalat recordul Rusiei, de 27, fiind răpusă în finală de către Suedia după prelungiri şi executarea loviturilor de departajare. Prin urmare, eşecurile cinci şi şase, cu precizarea extrem de grăitoare că reprezentativa Frunzei de Arţar vine după două titluri consecutive, obţinute, cum altfel?, când competiţia nu a fost televizată în România (sau cel puţin n-am prins eu de veste), astfel încât n-am putut să mă bucur în direct de triumfuri, în timp ce amărăciunea înfrângerii am “savurat-o” din plin, la calitate HD, pe TVR. Povestea vieţii mele!


P.S. Clasarea lui Fernando Alonso (doar) pe poziţia (de pe grilă) a cincea, în urma celor două şedinţe de calificare pentru cursa de 500 de mile de la Indianapolis, din IndyCar, nu poate fi socotită chiar un eşec, deşi mi-aş fi dorit ca spaniolul – devenit favoritul meu numai pentru că vine din Formula 1 şi, mai ales, de la McLaren – să realizeze un mic miracol şi să obţină, de ce nu?, pole position-ul. Totuşi, pentru un… rookie (debutant) e un rezultat mai mult decât onorabil.

luni, 15 mai 2017

4 X 4

Aşa cum n-aveam de gând (şi chef) să scriu despre partida Simonei Halep de sâmbătă, cu Kristina Mladenovic, din finala turneului de la Madrid, pe care am urmărit-o în direct doar până la setul decisiv (văzut apoi într-o reluare), când, pe de-o parte, începuse deja Eurovisionul – teoretic mai interesant pentru mine, cu toate că ediţia de anul acesta a fost atât de jalnică, încât reprezentanţii noştri, Ilinca şi Alex Florea (adică şi Ilinca e Florea?!), aproape că şi-au meritat locul în finală, chiar dacă nicidecum şi locul şapte (un douăzeci şi doi ar fi fost mai just), care nu dovedeşte decât gustul cel puţin îndoielnic al publicului (tânăr?) din toată Europa – iar, pe de alta, pur şi simplu nu am mai rezistat tensiunii, acesta fiind, în general, după situaţiile când Simona e de-a dreptul enerva(n)tă, al doilea motiv major care mă face să schimb canalul, chiar şi când evoluează binişor, ca acum, cu un “plan (tactic) de joc” limpede, aplicat consecvent (mingile acelea lungi, în diagonală, pe reverul adversarei) şi fără exagerat de multe greşeli neprovocate, în timp ce pentru a o urmări (până la capăt) nu am decât unul singur, şi anume să decurgă totul liniştit în favoarea ei, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar; despre victoria pe cât de lejeră (cel puţin ca scor), pe atât de inutilă a lui Arsenal în Premier League, unde şansele de a termina mai sus de poziţia a cincea şi a prinde un (ultim) loc de Champions League sunt deja infime sau despre titlul obţinut (deocamdată, până la verdictul tribunalelor internaţionale de arbitraj sportiv!) de Viitorul în Liga I, n-aş fi scris nici despre cireaşa de pe tortul rezultatelor bune obţinute de-a lungul întregului weekend de favoriţii mei – triumful lui Lewis Hamilton în Marele Premiu de Formula 1 al Spaniei – dacă nu aş fi citit pe Facebook nişte comentarii absolut cretine despre cursa de la Barcelona.

Dincolo de părerile (negative) despre băieții de la Digi Sport, cu care în principiu aş fi de acord, însă pe cu totul alte considerente, nu fiindcă sunt subiectivi, părtinitori (faţă de Hamilton?!), ci pentru că spun tot mai multe gogomănii şi, pe măsură ce, poate, realizează, ulterior, şi ei, au tendinţa de a se făli dezgustător în rarele ocazii când au dreptate, fără a-şi asuma, în schimb, nenumăratele erori, cele mai multe dintre ele deplâng (şi acuză) felul în care Valtteri Bottas, coechipierul lui Hamilton de la Mercedes, l-ar fi împiedicat, vezi Doamne, pe Vettel să-l depăşească, obligându-l să piardă secunde bune şi facilitând, astfel, victoria britanicului, de parcă finlandezul ar fi fost prins din urmă cu un tur, când el se lupta, de fapt, la momentul acela, pentru poziţie din postura de lider, una pe care, înainte de a fi nevoit să abandoneze, părea că o poate obţine şi la finalul cursei cu ajutorul unei versiuni îmbunătăţite a strategiei lui Hamilton. De altfel, din punctul meu de vedere, Bottas, care, într-adevăr, s-a apărat bine la primul atac al neamţului, la cel de-al doilea, care s-a dovedit decisiv, a greşit, plasându-şi monopostul oarecum pe mijlocul pistei, în loc să blocheze cu mai multă fermitate interiorul şi să-şi forţeze adversarul să adopte trasa exterioară, mai lungă. Până la urmă chiar i-a făcut acestuia loc, manevră care iniţial a părut o a doua schimbare de direcţie, ilegală, dar la reluare s-a dovedit doar, dimpotrivă, una plină de (prea mult) fair-play. 

Tot Bottas a fost acuzat – de către aceiaşi fani Ferrari care nu înţeleg mare lucru dintr-o cursă – că, din grija de a nu-şi depăşi coechipierul, ar fi provocat accidentul de la start dintre… Raikkonen şi Verstappen, soldat cu abandonul ambilor, în condiţiile în care pilotul (secund) de la Mercedes era în faţa lor, se afla pe interiorul virajului, practic lipit de coardă, şi chiar presupunând că l-ar fi protejat pe Hamilton, eventual frânând ceva mai devreme, era cât se poate de normal să procedeze aşa, din toate punctele de vedere (măcar că speră la o prelungire de contract cu echipa!), în ciuda dorinţei fierbinţi a ferrariştilor de a-şi vedea favoriţii câştigând doar în urma unui acroşaj între monoposturile rivale, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, când, însă, oricum a câştigat… Verstappen.

Apropo de olandez, comentatorii de la Digi au căşunat chiar pe el, sugerând că triplarea prin care parcă voia să-i depăşească dintr-un foc pe Raikkonen şi Bottas ar fi fost hazardată, deşi tot ei îl ridică în slăvi atunci când realizează manevre de neimaginat pentru alţi piloţi. Păi, să ne hotărâm! Adevărul este că nu avem de unde să ştim cum ar fi încheiat procedura tânărul pilot Red Bull, pentru că a fost lovit prematur de Raikkonen, proiectat după ce s-a atins de Bottas.

Pe de altă parte, aceiaşi analişti de Facebook, dar şi comentatorii TV minimizează importanţa şi-aşa tot mai rarelor depăşiri din Formula 1 (mai ales când sunt realizate de către cei pe care îi antipatizează, gen Hamilton în detrimentul lui Vettel, ca acum!) ţinând moţiş să sublineze – cu aere de mari cunoscători, cărora nu le scapă nimic! – că de cele mai multe ori sunt obţinute cu ajutorul sistemului DRS (inventat special pentru asta!) sau al unor cauciucuri de altă consistenţă, mai aderente. Eu aş mai adăuga pe listă gradul diferit de uzură al pneurilor de acelaşi tip şi, de ce nu?, diferenţele de motor, de talent al piloţilor, de reglaje aerodinamice etc., ca să concluzionăm, absurd, că o depăşire “adevărată” nici nu poate să existe în lumea sporturilor cu motor (de azi).

Probabil că tot atâta (lipsă de) minte au şi cei care de ani de zile caută, chipurile, soluţii pentru a spori spectacolul din Formula 1, dar vin cu prevederi regulamentare tâmpite, care îl omoară, cum ar fi aceea de a obliga piloţii să plece în cursă cu cauciucurile din calificări (Q2), invariabil aceleaşi pentru toţi (cel puţin la vârf), în loc să-l lase pe fiecare să-şi facă (împreună cu echipa, desigur) propria strategie, să aleagă ce tip de pneu vrea (ca să nu mai spun că eu le-aş pune la dispoziţie pe toate – ultrasoft, supersoft, soft, medium, hard – la orice cursă, nu doar câte două sau cel mult trei), astfel încât să fie mai greu spre imposibil de anticipat (pentru spectator şi adversari) cine ce va face. În plus, inventarea safety car-ului virtual ca înlocuitor, în multe situaţii, al celui real, mi se pare şi ea o mare prostie, pentru că ultimul lucru de care avea nevoie F1 era “menţinerea intervalelor” acelea de câte zece-douăzeci de secunde dintre monoposturi, apărute chiar şi înainte de jumătatea curselor, când singura şansă de a le mai anima ar fi tocmai câte un “restart”, fie şi artificial.

Dar despre toate astea (şi multe altele la fel) poate cu altă ocazie.


P.S. În ciuda neostoitului meu dispreţ faţă de Vettel (care, printre altele, ca mare moralist al Formulei 1, autor al ridicolelor apeluri disperate “blue flag, honestly, blue flag!”, ar fi putut să înveţe, într-o viaţă întreagă de curse, cum se poziţionează un monopost pe o grilă de start!), trebuie să remarc sinceritatea cu care a recunoscut la conferinţa de presă că vina pentru bruma de incident cu Massa, din ultimele tururi, când era, de fapt, să-l percuteze pe brazilianul aflat cu un tur în urmă, i-a aparţinut, fiindcă n-a reuşit să frâneze cum trebuia, din cauza pneurilor uzate. Asta cu toate că aceiaşi fani stupizi ai neamţului i-au sărit în cap veteranului de la Williams, considerat deja recidivist după cele întâmplate la Soci, când într-adevăr l-a cam obstrucţionat. Jos șepcuța (roşie)!

luni, 24 aprilie 2017

BALAURUL CEL RĂU, DINOZAURII CEI BUNI ȘI O CROCODILĂ. PLUS UN CÂINE CAM BĂTRÂN

Într-un weekend cu rezultate neaşteptat de bune pentru favoriţii mei, evenimentul (ne)sportiv cel mai spectaculos a fost, fără doar şi poate, scandalul izbucnit în timpul întâlnirii de Cupa Federaţiei dintre România şi Marea Britanie, când, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, căpitanul pe cât de nejucător pe atât de nesimţit al echipei noastre, Ilie Năstase, a fost expediat de către arbitri mai întâi în tribună şi apoi de-a dreptul în afara complexului, pentru injurii triviale aruncate în stânga şi-n dreapta, oricui îi ieşea în cale, iar partida dintre Sorana Cîrstea şi Johanna Konta a fost întreruptă mai bine de un sfert de oră din cauza crizei nervoase pe fond de labilitate psihică acută a celei din urmă, recidivistă în ale bocitului pe teren în momentele-cheie, când coincidenţa face ca evoluţia scorului să-i fie defavorabilă.

Sincer, după cele petrecute în 2014, la finala turneului de la Roland Garros dintre Simona Halep şi Maria Sharapova, chiar nu credeam să ajung vreodată să-l regret pe piticul atomic Kader Nouni, arbitrul de-atunci, însă tare l-aş fi vrut acum în locul mototolului de la Mamaia, depăşit în mod evident de situaţie şi profund părtinitor în favoarea mironosiţelor din echipa oaspete, revoltate de orice se auzea din tribune şi nu suna a încurajare la adresa lor.

Fără să fiu vreun mare (sau măcar mic) cunoscător al regulamentelor după care se desfăşoară competiţiile organizate sub egida ITF, mă îndoiesc ca vreun articol de pe-acolo să prevadă suspendarea unei partide pe motiv de bâzâit al unei jucătoare. Asta dacă nu cumva o fi fost un time-out medical, în care Konta şi-a consultat nu psihologul, despre care spuneam zilele trecute că i-ar prinde bine unul şi Simonei, ci psihiatrul, fiindcă britanica de aşa ceva pare să aibă nevoie. Expresia de pe chipul ei la întrebarea reporteriţei de la Dolce, care voia să ştie, ca noi toţi, de ce a început să se smiorcăie, mi se pare mai elocventă decât orice diagnostic oficial. Asta ca să nu mai spun că, văzând-o atât de siderată, ai fi zis că provine dintr-o ţară bananieră, unde libertatea presei e un concept abstract, dacă nu cu desăvârşire necunoscut, iar interviurile sunt standardizate, stabilite în prealabil, nu dintr-una despre care îmi făcusem impresia că ar fi cât de cât democratică, precum Anglia.

Pe de altă parte, lipsa de reacţia a federaţiei noastre de specialitate, în frunte cu George Cosac, care nici până a doua zi nu înţelesese ce (i) s-a întâmplat şi probabil aştepta deznodământul întâlnirii pentru a vedea dacă mai are rost să înainteze vreun protest sau – în cazul unuia favorabil – e mai bine să meargă pe burtă şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, mi s-a părut cel puţin curioasă, dincolo de faptul că, din punctul meu de vedere, Ilie Năstase – ale cărui “merite” în a duce echipa de Fed Cup din postura de a se număra printre favoritele la trofeu în cea de a evita o retrogradare jenantă din al doilea eşalon valoric sunt incontestabile – ar fi trebuit demis, pentru a nu se lăsa impresia (corectă!) că ieşirile sale huliganice (prea puţin justificabile sau măcar scuzabile de performanţele sportive de acum o sută de ani, de pe vremea când până şi eu eram copil) se bucură de girul întregului for naţional.

Oricum, Johanna Konta, pe care nici până acum n-o înghiţeam şi căreia îi prevăd (pe lângă că îi doresc din tot sufletul) un parcurs similar cu al celeilalte fufe intrate în conflict cu fetele noastre, (Eu)Genie Bouchard, atinsă din plin de afuriseniile românilor, a avut până la urmă parte de un tratament incredibil şi absolut nemeritat de civilizat din partea spectatorilor din Mamaia, care, în loc să întâmpine cu chiote de bucurie şi aplauze ironice orice greşeală (neforţată) a ei şi să-i huiduie îndelung toate realizările (aşa cum, recunosc, aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în tribune), păstrând, desigur, o linişte deplină pe durata desfăşurării punctului, aşa cum se cuvine la tenis, s-au comportat aproape ca un public de teatru (sau de snooker), de la care ar avea de învăţat până şi englezii înşişi, ca să nu mai vorbim de francezi sau italieni. (Că de la sârbi, croaţi, turci sau greci, Konta ar fi părăsit incinta şi ţara cu TAB-ul, ca Ceauşescu, după circul făcut!)

Una peste alta, România a ieşit biruitoare, în ciuda unor evoluţii nu foarte convingătoare ale jucătoarelor noastre, inclusiv a Simonei, care, împreună cu Monica Niculescu, a(u) mai suferit şi ruşinica de a pierde la dublu în faţa unor dudui care păreau aduse mai degrabă de la o agenţie de manechine, decât de la vreun club de tenis, fie şi de amatori. În fine. 

Trecând la alte (in)discipline, trebuie, fără îndoială, salutate medaliile de indiferent ce (şi cu atât mai mult aur) obţinute de Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor la Campionatele Europene de gimnastică desfăşurate la Cluj (că la Bucureşti e jale!) şi transmise, aşa cum ştie ea mai rău, de TVR, chiar dacă – în ciuda nu doar preţuirii, ci de-a dreptul recunoştinţei pe care le-o port pentru clipele de înlăcrimată fericire oferite (mai ales soţiei) de-a lungul timpului – aş fi preferat ca rezultatele bune să le aibă fătucele acelea de şaisprezece ani, pe care am mai fi putut miza câţiva ani, iar ei să se facă de râs, şi nu invers, aşa cum s-a întâmplat. Şi o spun ca unul care are ferma convingere că şi Hagi ar da, încă, un randament mai bun la naţionala de fotbal decât, de pildă, Nicuşor Stanciu; chit că ar sta într-un colţ al terenului odihnindu-se optzeci şi nouă de minute, tot ar ieşi vreo lovitură liberă (ca să nu mai spun de pedeapsă) pe care, spre deosebire de (ne)jucătorul lui Anderlecht, ar transforma-o.

În încheiere, nu pot să nu consemnez minunata victorie chinuită şi pe deplin nemeritată obţinută, în prelungiri, de Arsenal, în semifinala FA Cup disputată cu Manchester City, după un meci dominat copios de către adversari, care au avut, pe lângă două bare, câte o ocazie “cât roata carului” la absolut fiecare atac. După calculele mele complicate, în urma acestui rezultat se pare că “tunarii” şi-au asigurat un loc de Europa League şi încă (cel puţin) doi ani de contract cu Arsène Wenger, echivalenţi cu fix tot atâtea sezoane fără titlu şi cu şanse din ce în ce mai mici de a prinde Liga Campionilor.


P.S. Pentru că pe undeva trebuie să existe un echilibru, din păcate Marc Marquez a câştigat cursa de MotoGP din Austin, Texas, în faţa lui Rossi, iar Barcelona derbiul cu Real, chestie care nici măcar n-o avantajează pe Atletico, aflată mult prea departe.

marți, 4 aprilie 2017

PREMIILE PUIU

Dincolo de stângăciile penibile ale organizatorilor Galei Premiilor Gopo de anul acesta, cu discrepanţe majore între ce se petrecea (probabil) în sală şi transmisiunea de pe TVR, aflată, cică, în mare întârziere, la doar câteva minute după ce începuse (?!), astfel încât, de pildă, telespectatorii încă vedeau imagini din filmele nominalizate la o categorie, în timp ce laureatul se afla deja pe la mijlocul discursului de acceptare a premiului, ca să meargă mai repede; cu glumiţele puerile ale prezentatorului; cu absenţa oricărei imagini din filmul “Bacalaureat”, nominalizat la o sumedenie de categorii, în condiţiile în care, dacă ştiam că le face trebuinţă, aş fi putut să le pun la dispoziţie chiar eu o copie integrală (descărcată de pe internet, recunosc), asta dacă nu cumva era vorba despre o răfuială cu distribuitorii sau realizatorii, nu aveam cum să nu remarc succesul răsunător al celui mai prost (pe lângă că lung) film românesc văzut de mine în ultimii vreodată, “Sieranevada”.

De fapt, ca să fiu sincer, la momentul desfăşurării galei, nu doar că nu-l văzusem încă, dar nici nu auzisem de el, aşa că am asistat cu oarecare îngăduinţă la noianul de distincţii acordate, cumva, în detrimentul – mult spus – favoritelor mele, “Câini”, “Două lozuri” şi (chiar) “Ilegitim”, difuzate deja pe canalele de televiziune, în speţă la HBO, unde, aşa cum am mai scris cândva, urmăresc cu stoicism şi fără prea mare atenţie, în timp ce mai fac una alta prin casă, ori mă uit, în paralel, la vreo transmisiune sportivă, filmele româneşti, după ce, în schimb, de la picătura care a umplut paharul, “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, mi-am jurat să nu mai calc într-o sală de cinematograf pentru producţiile autohtone, astfel încât, chiar şi dacă mai apelez, uneori, la mijloacele… neconvenţionale, recte internetul, ca în cazul peliculei (altminteri suportabile) “Bacalaureat”, iar în cele din urmă (că aici voiam să ajung) pentru “Sieranevada”, căutat şi găsit a doua zi după gală, nu se poate spune că aduc vreun prejudiciu bravei cinematografii naţionale, de vreme ce oricum n-aş mai da în ruptul capului nici un leu mototolit, pătat şi rupt pe serie ca să văd vreo astfel de capodoperă, ci, cel mult, aş aştepta răbdător să vină la televizor, dar aş accepta cu inima pe deplin împăcată și să – cum s-ar spune – mor prost, adică fără s-o fi văzut deloc. 

Revenind de unde am plecat şi unde voiam să ajung iarăşi din nou, la “Sieranevada”, mărturisesc că, încă de pe la jumătatea lui, dar mai cu seamă după ce s-a terminat, la capătul celor mai lungi două ore şi patruzeci și cinci de minute din viaţa mea, socotindu-le şi pe cele de la cursurile de chimie sau economie politică din liceu, am fost de-a dreptul fascinat, închipuindu-mi cât de pur şi simplu stupefiat – pe lângă că, desigur, plin de încântare şi (auto)mulţumire – trebuie să fie domnul Cristi Puiu, regizorul şi scenaristul filmului, văzând cu ce uşurinţă obţine, de ani de zile, grămezi de premii naţionale şi interna franceze fără să facă nimic. Sau, mă rog, nimic altceva decât să se inspire – cum s-ar zice – din viaţă, transformând în, chipurile, producţii cinematografice nici măcar nişte întâmplări perfect banale (ca până acum), care doar pentru criticii din “juriile de specialitate” fără pic de imaginaţie pot constitui “cel mai bun scenariu”, ci, iată, ca în “Sieranevada”, doar nişte interminabile discuţii plictisitoare desfăşurate într-un apartament de bloc, cu prilejul unei slujbe de înmormântare. Nici nu contează dacă “experienţele” (aşadar discuţiilor) care stau la baza lui sunt personale sau plagiate din povestirile altora, pentru că, de pildă, la un moment dat am fost tentat să cred că domnul Puiu are ceva relaţii la SRI şi mi-a ascultat câteva dintre convorbirile telefonice.

Cu toţii avem (cel puţin) câte un amic convins că atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost puse la cale chiar de către americani şi care nu pridideşte să ne aducă “dovezi” în acest sens culese de pe Facebook; avem o rudă care tocmai şi-a făcut un RMN sau măcar vreun vecin care ştie pe cineva (tânăr) depistat cu o boală incurabilă; avem prieteni care ne împuie capul cu faptele de vitejie ale odoarelor proprii sau cu problemele lor minore de la şcoală, gen notele nedrept de mici acordate de profesori sau costumul nepotrivit pentru serbarea de sfârşit de an (în fine, unii dintre voi chiar sunteţi acei părinţi!), la fel cum tuturor celor trecuţi (prin viaţă) de o vârstă li s-a întâmplat să aştepte, la vreun parastas, un popă nesimţit care întârzie ore întregi.

Întrebarea e de ce ar vrea cineva să – nota bene! – ASCULTE, timp de – repet – două ceasuri şi trei sferturi, aşa ceva, uitându-se (vorba vine!) la un, cică, film, a cărui durată, de altfel, n-am nicio îndoială că a fost stabilită în mod “aleatoriu”, fix după modelul celor americane de succes (la Oscar) din ultima vreme (în special din 2012!), ca “Django Unchained”, “Boyhood”, “Les Misérables”, “Zero Dark Thirty” etc., în care, însă, ea era pe deplin justificată de faptul că se şi întâmpla (câte) ceva. Oricum, vă asigur că asta e singura legătură în general cu filmul şi în particular cu cel(e) american(e), mai ales că domnului Puiu nu i-a dat prin cap să copieze şi o altă modă de peste ocean, trecând pe generic faptul că “Sieranevada” e măcar bazat pe, dacă nu chiar o “true story”, lucru nu doar plauzibil, ci absolut real, fiindcă – aşa cum v-am spus – mi s-a întâmplat (şi) mie.

(Şi mai) serios vorbind însă, eu i-aş sugera îngrozitor de reputatului regizor şi, chipurile, scenarist să se îndrepte mai degrabă către alte forme de manifestare a geniului său (artistic), cum ar fi literatura sau chiar teatrul, pentru că – din păcate nu atât pentru el (care-şi vede liniştit de premii şi elogii), cât pentru cinefili – aşa cum nu orice teanc de foi de hârtie pline, fie şi cu dialoguri, poate fi definit drept “scenariu”, nici “filmul” nu se rezumă la şi nu se distinge de alte lucruri doar prin faptul că avem de-a face cu proiecţia unei imagini, care, la o adică, de ce nu?, ar putea fi şi de aproape trei ore, cu un perete gol.

În încheiere, în semn de adâncă (dis)preţuire şi ca (ne)mulţumire pentru clipele de (ne)uitat petrecute pierdute în faţa monitorului cu “Sieranevada”, îi propun – sub forma unui “scenariu” sau, în fine, doar sinopsis ori baremi “după o idee de” oferit/ă gratis – ca următorul său film să fie povestea, redată în timp real, pas cu pas, minut cu minut, unui cetăţean oarecare din România care, într-o bună zi, umblă (de nebun) prin oraș să-şi cumpere, de pildă, pantofi. Pe lângă ocazia perfectă de a prezenta obişnuitele cadre mizere cu blocuri cenuşii, vitrine mozolite şi copii cu malformaţii congenitale (reale sau trucate) care cerşesc la colţ de stradă, poate descrie cu lux de amănunte peripeţiile, dacă nu de-a dreptul aventurile trăite de personaj, de la răspunsurile incompetente şi obraznice ale vânzătorilor, încurcăturile de pe rafturile magazinelor şi din cutii, unde încălţămintea numărul 42 e pusă în locul celei 44 sau problemele cu transportul în comun (deşi complexitatea filmărilor exterioare, cu sunetul ambiental imposibil de armonizat, pentru cineaştii noştri, cu cel al conversaţiilor s-ar putea să-i vină de hac) şi până la ghinionul de a nu găsi nicăieri, după o zi întreagă de căutări asidue, măsura, modelul şi culoarea dorite. De asemenea, pe drum(uri), îl poate întâlni pe vecinul de palier, cu care să dezbată (pe larg, minute în șir), între două autobuze sau în metrou, ultimul talk-show al lui Gâdea şi meciul de fotbal al Stelei din cupele europene. Totul împănat, desigur, cu glumiţe porcoase şi tradiţionalele înjurături (de mamă) ca la uşa cortului, că doar suntem rom(ân)i. Palme D’or ga-ran-tat!


P.S. Premiile pentru interpretare au fost, ce-i drept, meritate, dar în condiţiile în care actorii au cam avut de jucat rolurile vieţii lor. La propriu, nicidecum la figurat.

P.P.S. O idee şi mai grozavă pentru scenariul sugerat de mine şi ale cărui drepturi de autor le cedez cu atâta generozitate ar fi ca personajul principal să-şi facă de fapt piaţa: ce mai tocmeli, ce mai tarabe, ce mai caractere secundare, ce mai roluri pentru Toma Cuzin, Gabriel Radu şi nelipsitul Andi Vasluianu, (măcar) o mică altercaţie cu îmbrânceli şi scuipături, roşii (stricate), vinete, ştevie, leuştean, aia, aia... trei ore în cap!

luni, 3 aprilie 2017

ADIO, SIMONA!

Dacă ar fi să răspund şi eu la deja cam eterna întrebare (mai degrabă retorică) “ce îi lipseşte (oare) Simonei Halep pentru a deveni numărul 1 mondial şi/sau (măcar) pentru a câştiga un turneu de Mare Şlem”, aş spune, fără nicio ezitare, mai ales în urma evoluţiei sale de la recent încheiatul Miami Open: un psiholog (sportiv). (A nu se confunda cu psihiatrul, de care ar avea nevoie, de pildă, Nick Kyrgios!)

Dacă după meciul cu Samantha Stosur, din optimile de finală, în care a revenit spectaculos de la 4-6, 2-5 (cu două mingi de meci salvate!) pentru a se impune în trei seturi, toată lumea s-a grăbit să decreteze, ca de obicei în asemenea situaţii, că Simona este foarte puternică din punct de vedere mental, căderea lamentabilă din turul următor, cu Johanna Konta, când a pierdut după ce a condus cu 6-3, 5-4 (şi serviciul!), a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că psihicul jucătoarei noastre nu este nici puternic, nici slab, ci pur şi simplu labil. Cu alte cuvinte, fluctuează în mod perfect aleatoriu, uneori chiar pe parcursul aceluiaşi meci, astfel încât constănţeanca poate, la fel de bine, să câştige un turneu (important), dacă se trezeşte mai multe zile la rând cu partea corespunzătoare la cearşaf, sau să piardă încă din primul tur la o jucătoare necunoscută, când e… nu PE dos, ci, dimpotrivă, cu el în sus.

Pe de altă parte, oricât de simpatic mi-ar fi actualul ei antrenor, Darren Cahill, şi oricât de mult mi-ar plăcea inclusiv intervenţiile lui din timpul meciurilor, când, la drept vorbind, are mai degrabă rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească (probabil cu succes sporit, fiind profesionist) acel psiholog sau “antrenor pentru minte” (cum s-ar traduce “mental coach”), oferind mai mult un confort psihic jucătoarei, decât cine ştie ce mari indicaţii tehnico-tactice de genul “dă-o peste fileu!” sau “încearcă să nu trimiţi afară!”, încep să mă întreb – la fel ca şi în cazul altui tip simpatic de felul lui, Arsène Wenger, managerul lui Arsenal, despre care am tot scris în acest sens – dacă nu cumva a venit momentul unei despărţiri (amiabile), pentru că, dincolo de scenele penibile de la meciul cu Konta, când Simona mai că i-a zis vreo două pe româneşte, trădând o frustrare mai adâncă în raport(urile) cu el, e greu de înţeles de ce nu pot fi corijate, de atâta amar de vreme, anumite aspecte negative ale jocului ei, cum ar fi mingile acelea prea scurte, plasate, cu precizia unui tun de antrenament (stricat), pe mijlocul terenului, la două palme în jurul T-ului ce delimitează careul de serviciu, execuţii mai exasperante pentru mine (inclusiv atunci când punctul e în cele din urmă câştigat, graţie unei greşeli copilăreşti a adversarei) chiar şi decât cele complet ratate, când mingea sfârşeşte (mult) în aut sau în burta fileului. La acest nivel, câteva şedinţe serioase de antrenament (pe săptămână) ar cam trebui să fie suficiente pentru ca Simona să ajungă să “simtă” aceste lovituri, aşa încât măcar să nu trimită mingea cu un metru în spatele liniei de fund atunci când, totuşi, de bine, de rău, încearcă să “rupă ritmul” şi să lungească traiectoria cu doar câţiva centimetri.

Una peste alta, în urma meciului cu Konta, al cărui ultim set deja nu l-am mai urmărit, după ce în pauză îmi spusesem că, la halul de nervi în care ajunsese, n-o văd pe Simona în stare să mai treacă de două ghemuri câştigate, iar văzând discuţia cu Cahill am revizuit pronosticul, în scădere, la unul singur, astfel încât am fost surprins să constat, când am comutat, totuşi, de curiozitate, înapoi, că era 2-1 şi 30-0 (pe serviciul adversarei) pentru ea, dar în cele cam trei minute cât am rămas pe recepţie s-a şi făcut 2-3 (în final fiind 2-6), în urma acestui meci, aşadar, am ajuns la concluzia că e mai înţelept să o trec pe Simona în aceeaşi categorie cu echipele naţionale de handbal, fotbal, gimnastică, rugby, tenis masculin… etc. şi să nu-i mai urmăresc meciurile, pe de-o parte ca să nu mă mai enervez, dat fiind că am şi o vârstă periculoasă când vine vorba de problemele cu inima, iar pe de alta pentru a nu fi acuzat că, asemenea majorităţii românilor, sunt mai înclinat să-mi huidui favoriţii aflaţi în dificultate, decât să-i încurajez. Mai bine îi ignor cu desăvârşire.

marți, 28 martie 2017

(TOT) DESPRE NEMŢI

Fuseseră parcurse numai vreo patru sau cinci tururi din Marele Premiu de Formula 1 al Australiei, desfăşurat duminică dimineaţa, când m-am lămurit cum stă treaba şi cu schimbările “revoluţionare” de regulament şi monoposturi de anul acesta – menite, chipurile, să sporească spectaculozitatea competiţiei, aflată de multă vreme în suferinţă –, şi m-am apucat să-mi văd de-ale mele, aruncând doar priviri fugitive spre televizor, unde continua să nu se petreacă nimic important, ecarturile dintre maşini rămânând la fel de constante precum cele dintre garniturile de metrou londonez la orele de vârf (dar o idee mai mici), numai că, spre stupefacţia mea – care, pesemne, poate unde am şi o vârstă, urmăresc asemenea curse de mai mulţi ani decât marii strategi de la Mercedes, astfel încât am anticipat deja înfrângerea liderului autoritar de până atunci, Lewis Hamilton – britanicul a fost chemat (prematur) la boxe în turul douăzeci pentru schimbul unor pneuri care se dovedise în antrenamente că rezistă cu cel puţin şapte-opt mai mult, şi a revenit pe pistă – aşa cum era de aşteptat pentru oricine în afara aceloraşi mari strategi de la Mercedes – în plin trafic, unde a rămas practic blocat, în timp ce Sebastian Vettel, ajuns astfel în frunte, şi-a continuat marşul de-acum triumfal către o victorie mult mai puţin meritată decât păreau să o socotească, de pildă, absurd de entuziaştii (pentru cine a înţeles ce s-a petrecut de fapt) comentatori de la Digi Sport.

Într-o cursă în care nu-mi amintesc să fi existat, cel puţin la vârf, vreo depăşire adevărată, pe pistă, între monoposturi angrenate în lupta pentru acelaşi loc, amintita manevră a reprezentat, ce-i drept, întreaga brumă de sare şi piper, însă eu am început să mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva disperarea cu care, anul trecut, cei de la Mercedes l-au sprijinit (în detrimentul aceluiaşi Hamilton) pe (mai mult sau mai puţin) germanul Rosberg în tentativa (până la urmă încununată de succes) de a deveni campion mondial avea mai degrabă de-a face strict cu naţionalitatea lui, decât cu apartenenţa la echipă, de vreme ce şi acum se arată dispuşi să se împuşte cu seninătate în picior doar ca să câştige un alt neamţ, Vettel, aflat (deocamdată) la Ferrari. Întrebare pe care poate ar fi cazul să înceapă să şi-o pună, mai mult în serios decât în glumă, şi Hamilton.

luni, 27 martie 2017

DAUM ŞI MUTĂLĂII

Cu toată simpatia faţă de altminteri surprinzător de charismaticul (pentru un neamţ) Christoph Daum, printre ai cărui puţini susţinători m-am numărat la preluarea mandatului de antrenor al naţionalei de fotbal, nu atât datorită faimei sale, complet necunoscută mie, cât în general pentru ideea de antrenor străin care să aducă un suflu (absolut nou!) de (adevărat) profesionalism şi să impună o brumă de respect printre sportivii care tocmai ce s-a demonstrat că, de la o (lungă) vreme, pe meleagurile mioritice se nasc mai degrabă cu o nepotolită sete de băuturi spirtoase, decât cu vreuna, oricât de mică, de performanţă, vina pentru evoluţia jalnică de aseară a tricolorilor nu poate fi aruncată doar pe umerii lor piperniciţi (cel puţin în raport cu ai vânjoşilor danezi), mai ales că, de bine, de rău, spre deosebire de (pen)ultimii ani, există printre ei ceva mai mulţi care şi-au dobândit statutul de titular sau, măcar, de “rezervă introdusă pe parcursul jocului” la echipe relativ decente din străinătate, în timp ce ieri păreau adunaţi cu forţa de pe maidan într-o selecţionată judeţeană de juniori U15 şi obligaţi să dea piept, la primul lor meci împreună, cu o naţională de seniori.

Fireşte însă că de aici şi până la a-l face pe bietul Daum responsabil pentru permanentul declin (ca să nu spun prăbuşire) al fotbalului românesc din ultimele vreo două decenii şi împiedicarea împlinirii profesionale a unor tineri antrenori de perspectivă, numai buni pentru naţională, gen Gică Hagi (care – pentru cei ce şi-au deschis televizoarele cu cincisprezece ani mai târziu – şi-a cam ratat deja şansa când cu Slovenia), aşa cum îi auzeam pe nişte comentatori de la TVR, în frunte cu Ovidiu Ioaniţoaia şi mutălăul ăla care a relatat meciul chiar mai prost decât au jucat băieţii, e o cale lungă. Asta ca să nu mai spun că de un cetăţean cu oarecare bun-simţ şi onoare ca Daum s-ar putea să scăpăm mai curând decât ne-am aştepta (şi poate decât ar fi cazul), dar de mutălăi de-ăştia care ne otrăvesc transmisiunile (pe banii noştri publici) de ani de zile nici pomeneală!

marți, 7 martie 2017

UN CAZ TRIST

După o zi întreagă de binemeritată pauză, în care abia mi-am revenit cât de cât din scârbă, nu pot, totuşi, să nu consemnez fapul că duminică seara s-a reînnodat şirul pieselor mizerabile pe care le tot trimitem, realmente într-o prostie, cu o nesecată voluptate masochistă, în faza internaţională a concursului Eurovision să ne facem de râs, şir întrerupt în mod cu adevărat miraculos anul trecut, când, însă, din cauza eternului blestem abătut asupra României, TVR a fost descalificată, iar “Moment of Silence” (pentru care, în paranteză fie spus, cu două luni mult prea târziu, adică inclusiv după încheierea competiţiei, prin luna iulie, s-a realizat clipul acela de reală promovare, a cărui absenţă o deplânsesem îndelung în timp încă util) nu ne-a putut reprezenta, deşi exista o mare şansă dacă nu chiar să câştige, pentru că ar fi avut, ca niciodată, o concurenţă acerbă, cu siguranţă să se apropie de egalarea celor mai bune performanţe obţinute de-a lungul timpului, alături de “Tornero” sau “Let Me Try”.

Acum, chiar mai prost decât “Yodel It” – interpretată de altminteri fermecătoarea (cât mai e puştoaică) Ilinca şi oricum cam penibilul Alex Florea (care însă mai are timp să-şi revizuiască măcar ţinuta de scenă) – mi s-a părut un cetăţean (din TVR) care povestea cu mult entuziasm, imediat după încheierea finalei naţionale, la simulacrul de conferinţă de presă (văzută de mine abia ieri, în reluare), cum a auzit el, cu urechile lui muzicale de ceva tehnician, oameni obişnuiţi fredonând piesa în sală şi pe stradă. Ei bine, tare aş fi vrut ca vreunul dintre cei doi jurnalişti şi o bloggeriţă prezenţi să-i ceară politicos individului să fredoneze şi el oricare parte a capodoperei, de la strofele recitative, în stil rap, la refrenul jodel, chipurile “catchy” (vorba Paulei Seling, parcă; atenţie la pronunţie, că altfel prea se potriveşte!), dar de nereprodus de către cineva fără studii muzicale aprofundate.

Pe de altă parte, merită remarcată sinceritatea compozitorului, Mihai Alexandru, care a recunoscut că piesa e de fapt una refuzată la export şi revalorificată pe piaţa internă, aşa cum se întâmpla cu produsele de larg consum pe vremea lui Ceauşescu, pentru că iniţial trebuia să reprezinte – întrucâtva (mai) logic – Elveţia, numai că responsabilii de-acolo au spus în cele din urmă pas, preferând o alta (nu cu mult mai grozavă, dacă mă întrebaţi pe mine), ceea ce cam pune capăt şi speranţelor acelora care se amăgeau că la Kiev vom căpăta grămezi de voturi din ţările unde jodelul are tradiţie.

Tot în spiritul sincerităţii depline însă, ar fi trebuit ca domnul Mihai Alexandru – altminteri un compozitor inspirat (când vrea), cu înclinaţii spre rock, fost membru al trupei Iris şi jumătatea mai talentată a Nicolei – să ne spună cam câte piese din finala de duminică (asta ca să nu mai socotim semifinala şi chiar preselecţiile) i-au plăcut infinit mai mult decât propria creaţie. Pentru că, din păcate, domnia sa oferă cel mai trist exemplu de compromis (comercial) jegos în muzică.

După ce ani de zile s-a străduit, fără succesul scontat şi, ce-i drept, pe care l-ar fi meritat, să obţină premii şi distincţii pe la concursurile (inter)naţionale, gen Mamaia şi Cerbul de Aur, başca Selecţiile Naţionale Eurovision, cu piese de valoare, de la un moment nu doar dat, ci şi foarte bine marcat, şi-a zis că ar fi timpul să-şi vadă strict de interesele materiale, şi a început să livreze doar ceea ce ştia că e pe gustul publicului: porcării. Fapt pentru care nu m-ar mira câtuşi de puţin ca următoarea lui “creaţie”, înscrisă, eventual, în preselecţia Eurovision 2018, să fie o foarte autentică manea, ambalată într-un “aranjament orchestral modern” (vorba lui Romcescu, parcă). Şi-am tras apa!

În încheiere, având în vedere concordanţa cam stranie, prea rar întâlnită, în special la o piesă atât de proastă, dintre gusturile “juriului de specialitate” şi ale publicului, mă întreb, mai mult în glumă, fireşte, decât în serios, dacă nu cumva TVR a făcut eforturi financiare exagerate pentru asigurarea celor peste zece mii de voturi (telefonice) cu care a câştigat… “Fixcinetrebuia”, când ar fi fost suficiente numai vreo şase mii. Sper ca responsabilii pentru această risipă din bani publici să fie traşi (odată cu apa) la răspundere!

luni, 27 februarie 2017

(TRA) LA LA (LA CAP) sau DIN LACUL OSCARURILOR ÎN PUŢUL EUROVISIONULUI

Dincolo de monumentala gafă din finalul ceremoniei pentru decernarea Premiilor Oscar, când, la cea mai importantă categorie, filmul “La La Land” a fost anunţat, iniţial, drept câştigător în locul lui “Moonlight”, şi care poate suscita o serie (nesfârşită) de întrebări despre culisele jurizării de anul acesta, “opţiunea” membrilor Academiei Americane de Film pentru o peliculă extrem de (dacă nu cumva de-a dreptul cea mai, alături de “Fences”) slabă, plictisitoare şi plină de clişee, dar cu, de şi despre cetăţeni aparţinând unei anumite minorităţi pare-se în continuare oprimate, le oferă scuza (penibilă) de a fi fost, practic, obligaţi să meargă (până la capăt) în trendul (rasist) (auto)impus, şi îi scuteşte astfel de ruşinea încă şi mai mare de a premia un film aproape la fel de prost, dar incredibil (spre patologic!) de supraestimat, atât de către o parte (consistentă) a publicului, cât şi de una (pe măsură) a criticii, eronat pomenitul “La La Land”, şi-aşa câştigător la o sumedenie de (alte) categorii. [Probabil că mult mai reuşitul şi, la urma urmelor, pilduitorul “Hidden Figures” – tot cu (mai puţini, ce-i drept) şi despre… – oferea o prea exagerată “diversitate” (cuvânt la modă zilele astea) (coloristică) pentru a satisface pe deplin setea de revanşă a celor care s-au socotit nedreptăţiţi anul trecut.)]

Cu Ryan Gosling în cel mai neinspirat rol în care l-am văzut vreodată, străduindu-se, la fel ca şi partenera sa, din păcate laureata Emma Stone, să-şi disimuleze afonia şi desăvârşitul antitalent de dansator, cu o povestioară insipidă şi o coloană muzicală (sub)mediocră, “La La Land” – un soi de omagiu adus filmelor muzicale de odinioară, aşa cum alt rebut răsunător, “The Artist”, intenţiona, în urmă cu câţiva ani, să onoreze glorioasa epocă a filmului mut – este o dovadă irefutabilă a decăderii cinematografiei (americane) (de la an la an), comparaţiile cu clasicul “West Side Story”, genialul “Moulin Rouge!” şi chiar mai recentul (şi modestul) “Les Misérables”, alte producţii de gen nominalizate de-a lungul vremii la aceeaşi categorie, sunt în copleşitor de jenanta defavoare a primului.

Lăsând (cât mai) la o parte cele petrecute azi-dimineaţă în America şi revenind la oile noastre muzicale, o bizară coincidenţă face ca şi în semifinala Selecţiei Naţionale a Eurovision, desfăşurată cu doar câteva ore mai devreme, să fi asistat la o gafă de aceeaşi natură (dar, fireşte, de proporţii mai meschine, c-aşa-i la noi), atunci când concurenta mea favorită, Ana Maria Mirică (pe care – spre ruşinea-mi remediată, cât de cât, acum, prin scuzele de rigoare şi îndreptarea netacită a erorii în postarea cu pricina – o botezasem ieri “Mitrică”), a fost anunţată prematur şi cam împotriva evidenţelor clasamentului afişat pe ecran că s-a calificat în finală, la egalitate de puncte cu primul perdant, dar graţie “golaverajului” (respectiv sistemului de departajare pe bază de puncte) mai bun. Câteva minute mai târziu, zăpăcita prezentatoare TVR, căreia personal îi recomand un control medical amănunţit, pentru a îndepărta orice suspiciune de Alzheimer timpuriu, avea impresia că ne ţine în suspans amânând, chipurile, momentul “dezvăluirii” numelui unuia dintre ultimii finalişti, recte aceeaşi Ana Maria Mirică, de data asta mai încrezătoare şi ea că nu s-a produs o regretabilă încurcătură.

Altfel, nu am cum să nu remarc faptul bătător la ochi că alţi sau, mai precis, CEILalţi doi favoriţi ai mei – Tudor Turcu şi Zanga – au fost puşi pe scurta, dar select(iv)a listă neagră de (doar) cinci eliminaţi, duduia Mirică trecând, după cum s-a văzut, de bine, de rău, ca prin urechile acului, în finală. Ce-i drept, atât ea cât şi Tudor Turcu au avut evoluţii (de fapt, involuţii!) mult mai slabe decât cele din cadrul preselecţiei, dar chiar şi aşa nu aveau cum să fie mai slabi decât cei mai slabi dintre cei slabi, unii propulsaţi mai departe de către juriul care, din punctul meu de vedere, a ţinut morţiş să se facă de râs în bloc, după ce membrii lui avuseseră comentarii (foarte) critice de bun-simţ la adresa celor cărora mai târziu le-au acordat punctaje generoase, probabil pe sistemul “să nu ne supărăm prietenii, mai bine îi căsăpim pe alţii”. Cum ar fi, de pildă, Zanga, prospăţică, frumuşică, originală, cu un show chiar îmbunătăţit (în ciuda “sfatului” meu de a nu schimba nimic), dar încă neintegrată, pesemne, în găştile corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe Ana Maria Mirică, cea care a recunoscut că s-a conformat (orbeşte) poveţelor juriului, în frunte cu aceea complet idioată de a cânta melodia ŞI în limba engleză, adică fifty-fifty... one, ca să iasă o varză dezavuată pare-se inclusiv de către acelaşi juriu care, poate şi din acest motiv, era să o pice, şi, pe de altă parte, a renunţat la vestimentaţia pe care i-o remarcasem şi i-o lăudasem, sper să revină la o prestaţie şi o ţinută mai apropiate de cele iniţiale, acum, când va trebui să obţină voturile publicului, nu ale unui juriu cu gusturi şi criterii de selecţie misterioase. Nu e că mi-aş mai face iluzii, dar încă nu sunt pregătit sufleteşte să-i urez baftă la Kiev vreunei/unui Ramona Nerra sau Eduard Santha (brrrr!), în comparaţie cu care Mihai (Trăistariu) – vinovat doar de masacrarea unei piese cu potenţial – aproape că ar merita SMS-ul ăla intrat automat în tragerea la sorţi pentru o maşină.