Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 18 aprilie 2018

ÎN CHINA

Nu sunt un adept al teoriilor conspiraţioniste, însă evoluţiile şi, mai cu seamă, rezultatele (slabe ale) lui Hamilton din ultimele măcar două din primele trei curse ale noului sezon de Formula 1, venite pe fondul negocierilor pentru prelungirea contractului cu Mercedes, mă duc cu gândul la ceva de genul ăsta: fie chiar el vrea să-i determine pe cei de-acolo să pluseze cu milioanele arătându-le (pisica neagră) că de banii pe care sunt dispuşi să-i ofere acum cam atâta (contra)performanţă vor căpăta, fie, mai probabil, stafful echipei germane îi (dez-) aranjează monopostul şi strategiile în aşa fel încât să pară că nu el, ci coechipierul său Bottas e momentan mai îndreptăţit să aspire la statutul de pilot principal, în timp ce al doilea volan i-ar putea reveni foarte bine (şi mult mai ieftin) unui tânăr promiţător ca Verstappen sau unui aproape bătrân deja consacrat ca Ricciardo, aşa că ar fi bine pentru el să-şi bage minţile-n cap şi să mai lase la preţ.

Cert e că şi în China, unde încă de prin turul doi devenise limpede că singura şansă ca britanicul să obţină un loc măcar pe podium e să încerce o strategie alternativă, îndrăzneaţă, poate chiar fantezistă, câtă vreme, în actualul platou de concurs, practic nu are cum să termine (desigur, în condiţii cât de cât normale, fără avarii ale monopostului sau greşeli majore de pilotaj din partea lui, dar nici aşteptându-le la nesfârşit pe ale celorlalţi!) mai jos de locul şase (unde ar fi terminat şi cu non-strategia de-acum, dacă n-ar fi păţit-o Vettel şi Verstappen!), aşadar şi în China, alde Toto şi Niki s-au complăcut în a nu face nimic ieşit din comun, în afară, ce-i drept, de a-l chema o idee mai repede la standuri pe Bottas pentru primul schimb de pneuri, ceea ce i-a asigurat acestuia o revenire pe pistă în faţa lui Vettel, unde, însă – dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat – sunt sigur că oricum nu ar fi rezistat aşa cum a făcut-o mai târziu în faţa băbăciunii de Raikkonen, care nu prea mai e în stare să depăşească pe nimeni.

Până la urmă, totul a fost dat peste cap de intervenţia safety car-ului coroborată cu iscusinţa celor de la Red Bull, care, spre deosebire de nemţi, s-au mişcat excelent (sau doar s-au mişcat), chemându-i fulgerător la boxe pe ambii piloţi pentru a le oferi câte un set nou de pneuri soft cu care ulterior au defilat pe circuit, încă din clipa aceea personal decretându-l drept favorit la victorie pe Verstappen, aflat doar pe poziţia a patra, fără să ţin însă cont de ceea ce eu însumi abia scrisesem, şi anume criza profundă şi – iată – prelungită prin care trece altminteri talentatul olandez, autor al unui (nou!) şir de boacăne soldat inclusiv cu cvasiabandonul lui Vettel, ajuns în final abia pe locul opt.

Cum spuneam, ceva în genul manevrei celor de la Red Bull ar fi trebuit să facă Mercedes cu Hamilton, nu pentru a se putea apăra în faţa lor, cum NU avea să reuşească, ci pentru a se putea bate cu Vettel, pe care orice om cu mintea întreagă înţelesese din capul locului că nu-l poate stingheri în vreun fel cu pneuri de compoziţie şi cu uzură similare, ritmul de cursă al campionului mondial fiind suspect de slab. Ca de obicei, acesta a sesizat (oricum uşor tardiv şi el) situaţia ingrată în care se afla în raport cu Vettel şi cea penbibilă în care a ajuns după safety car (şi) faţă de Red Bull-uri, dar nu şi-a impus punctul de vedere.

Partea oarecum bună (din punctul meu de vedere, profund subiectiv) e că şi strategii altminteri cu mult mai dibaci decât ai Mercedes, de la Ferrari s-au mulţumit să-l folosească pe Raikkonen doar ca şicană mobilă până la primul schimb de pneuri, efectuat cu maximă întârziere, după care au ratat şi ei ocazia de a fi geniali precum cei de la Red Bull. Oricum, sper ca măcar după această cursă rolul şi scopul (rămânerii la Ferrari) lui Raikkonen, de jalnic şi de-acum perpetuu scutier al lui Vettel, pe care nu trebuie să-l atingă nici cu gândul la vreo depăşire sau, dimpotrivă, rezistenţă, a devenit limpede chiar şi pentru fanii lui înrăiţi care încă îşi mai închipuiau că poate face vreo brânză de capul lui în cadrul scuderiei.

În încheiere, trebuie să subliniez (şi eu) evoluţia strălucitoare a lui Ricciardo, oricum unul dintre favoriţii mei, ale cărui depăşiri – perfect calculate, dar incisive, realizate în punctele cele mai propice ale circuitului (şi nu întotdeauna cu pneuri mai bune decât ale adversarilor, cum a fost, ce-i drept, acum) – ar trebui să fie prezentate ca material didactic, într-o sală de clasă unde pe primul rând să stea chiar coechipierul său, exagerat de impetuosul Verstappen, dar şi Bottas, cel care, de pildă, după ce în Bahrain a dormit în ghetele de pilotaj, la Shanghai s-a gândit să arate el de ce (nu) e în stare şi l-a atacat pe Raikkonen fix pe unde nu trebuia, într-un complex de viraje, riscând inutil, în condiţiile în care beneficia de pneuri infinit mai bune şi ar fi putut-o face lejer, comod, la capătul liniei drepte.

Revenind însă la simpaticul australian, nu-mi rămâne decât să sper că, în ciuda zvonurilor, nu va ajunge (vreodată) la insuportabila Ferrari (până şi la Mercedes ar fi mai bine!), chiar dacă, pe de altă parte, perspectiva de a-l umili, iarăşi, ca pe vremea când i-a fost coechipier la Red Bull, pe Vettel e destul de ispititoare.

joi, 12 aprilie 2018

DEJA (VU)!

E adevărat, calul de dar nu se caută la dinţi, şi, după ce mi-a trecut glonţul nu pe lângă, ci de-a dreptul PRIN ureche, încât, în disperare de cauză, deja convins că voi fi nevoit să urmăresc întregul sezon de Formula 1, cu antrenamente, calificări şi curse, plus competiţiile-suport (că mă cam uit la toate) pe cine ştie ce site-uri pirat sau, în cazul cel mai (ne)fericit, pe mult trâmbiţata, dar încă tot nelansata platformă F1TV (Pro), contra unei sume uşor împovărătoare la veniturile noastre [deşi aici se prea poate ca idiotul acela plătit cu (zeci de) mii de euro pe la televiziuni şi radiouri, căruia, de pildă, 5 euro pe lună pentru aplicaţia Spotify i se pare un mizilic, la fel ca nemţilor sau suedezilor, să mă contrazică (iarăşi) public pe Facebook], am apucat să mă abonez la un pachet suplimentar de la UPC, Panonia, conţinând un canal unguresc care achiziţionase drepturile de transmitere a competiţiei şi – cu toate că fusesem oarecum avertizat (nu de către cei de la UPC, desigur, ci de nişte binevoitori pe un forum) că, acestea fiind valabile doar pe teritoriul ţării vecine, emisia va fi codată – am nădăjduit, ca un naiv ce sunt, că, dacă plătesc carevasăzică în plus (de unde şi sintagma “pachet suplimentar” sau “opţional”), voi avea acces la tot conţinutul canalului respectiv, doar ca să mă conving că nici vorbă, ceea ce, desigur, m-a făcut să denunţ instantaneu micul contract la distanţă (prin telefon) adiţional, aşa încât, de bine, de rău, n-am fost păgubit decât cu vreo doi lei cincizeci de care am şi văzut, împreună cu soţia, o parte a unei competiţii de patinaj pe care Eurosportul nostru n-o transmitea (deşi avea dreptul) din cauza unor… reluări de la Olimpiada de iarnă încheiată de vreo lună (că şi ăia sunt bolnavi la cap!), aşadar, după toate astea, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitor cu cei de la Digi Sport, care, în cam al doisprezecelea ceas şi jumătate, ratând primele sesiuni de antrenamente din Australia, la care m-am uitat într-adevăr pe nici nu vreau să-mi amintesc unde şi cum, s-au îndurat de puţinii abonaţi pasionaţi de aşa ceva şi au luat, împreună cu Telekom Sport, drepturile pentru România, doar pentru ca deja, încă de la cursa cu numărul doi, din Bahrain, să aibă probleme cu programările, deocamdată sărind, cu totul, emisiunea-prefaţă, “Grila de start”, din pricina unui meci de tenis din Cupa Davis care nu se mai termina, dracului, dar având, totuşi, norocul de a intra în emisie oarecum la timp pentru cursa propriu-zisă, doar fiindcă, din fericire, se încheiase pe alt canal unul de fotbal, iar cel de tenis s-a mutat, dracului, acolo, asta după ce, ca un făcut, cu numai o zi înainte, cei doi comentatori obişnuiţi iscaseră o entuziastă discuţie aprobatoare despre faptul că ora oficială de start a Marilor Premii a devenit, la iniţiativa noului proprietar american al competiţiei, “şi zece”, în loc de “fix”, astfel încât, ziceau ei, nu vor mai exista necazurile din trecut, când erau nevoiţi să intre cu mare întârziere, pe la “fără două minute”, având, chipurile, acum, timp berechet, inclusiv pentru calupurile publicitare şi pentru difuzarea evenimentelor premergătoare de pe circuit, iar eu mă amuzam lăuntric copios, imaginându-mi clipa în care vor realiza cât sunt de caraghioşi, când, într-adevăr, în loc să intre la “fără două minute”, o vor face la… “şi opt” din pricina cine ştie cărui meci de volei sau – aşa cum, iată, avea să se întâmple chiar mai curând decât aş fi crezut şi eu, încă a doua zi! – tenis, care oricum n-au durate precise de desfăşurare, cu atât mai mult cu cât “găselniţa” nu e cine ştie ce noutate, ea fiind aplicată de multă vreme la meciurile de fotbal din Europa League, care încep la “şi cinci”, fără vreun beneficiu deosebit pentru telespectatori, iar dacă va fi şi la cele din campionatul intern, de pildă din liga a doua, acestea vor întârzia exact cât să intre (tot) peste Formula 1, ca şi până acum.

Toată treaba asta (mare) din urmă e ca şi cum aş spune eu că o astfel de schimbare-amânare îmi oferă mai mult răgaz să mă duc la budă înaintea startului, pentru tradiţionalul pipi mic, de siguranţă, pe sistemul “îmi vine, nu-mi vine, tre’ să fac, să nu mă apuce în miezul acţiunii”, că-s genul care se emoţionează fleaşcă la competiţiile sportive tensionate. Aiurea, tot cam prin turul de formare ajung să trag apa.

miercuri, 11 aprilie 2018

UNUL E MAI TINEREL, ALTUL E MAI TÂMPIŢEL

Există în cariera (mai) fiecărui tânăr pilot (relativ, sau măcar aparent talentat) de curse, auto şi/sau moto, un moment în care inclusiv specialiştii îi prevăd un viitor strălucit, îl proclamă drept următorul Schumacher sau Rossi, promovează – uneori efectiv peste noapte – în competiţia etalon, Formula 1, respectiv MotoGP, unde, însă, de obicei devine mai degrabă un Barrichello sau Pedrosa, etern secund al adevăraţilor urmaşi ai lui Schumacher şi Rossi, proveniţi, poate, din competitori mai puţin efervescenţi la vârste fragede, dar mai constanţi şi mai serioşi atunci când contează cu adevărat.

Judecând după evoluţiile din primele două curse ale noului sezon, când greşelile s-au ţinut lanţ, începând cu repetatele ieşiri în decor şi răsucirea completă din Australia şi culminând cu depăşirea hazardată din Bahrain, în urma căreia l-a acroşat pe Lewis Hamilton şi a fost nevoit să abandoneze, mă tem ca nu cumva Max Verstappen să se încadreze în prima categorie, în ciuda sau, dimpotrivă, tocmai datorită eforturilor disperate de a se menţine (sau deja ridica din nou) la nivelul piedestalului pe care multă lume s-a grăbit să-l urce şi unde parcă deja nu prea mai are loc de un Ocon, Leclerc sau, mai foarte nou, Gasly.

O comparaţie cu deja consacratul şi multiplul campion mondial de MotoGP Marc Marquez nu şi-ar avea loc decât pe jumătate, ca două mostre de pilotaj iresponsabil în acelaşi weekend şi doar pentru a face o trecere cam din topor către incidentul similar celui amintit, doar că dintre acesta din urmă şi Valentino Rossi, care – chiar dacă mai discutabil decât altele provocate de spaniol de-a lungul timpului, inclusiv vreo două precedente din aceeaşi cursă, dat fiind că, din punctul meu de vedere, “Doctorul” a avut şi el o abordare destul de ambiguă a virajului în care cei doi s-au atins, lăsând cam mult spaţiu la interior şi încercând ulterior să-l închidă cam brusc (poate pe fondul unei uşoare dezechilibrări, pista fiind încă umedă) – a demonstrat că Marquez nu prea înţelege sensul sintagmei “a-ţi cere scuze”, acestea fiind îndeobşte utilizate atunci când cineva greşeşte cu totul şi cu totul accidental, o dată la hăt, cine ştie cât timp, nu de câte trei-patru ori într-un sfert de oră şi eventual faţă de acelaşi om. De unde şi atitudinea cam de înţeles a celor de la Yamaha, în frunte cu victima, “violată” în mod repetat, aproape sistematic, de a ignora mâna întinsă de către agresor, în ciuda aerului de căţeluş spăsit pe care şi-o luase acesta la intrarea în padocul advers şi care îmi stârnise chiar şi mie – fervent antipatizant al lui – un sentiment de compasiune.

Pe undeva, chiar şi expresia “ne-a distrus sportul”, folosită ulterior de Rossi, are oareşce acoperire, deoarece, indiferent de sancţiunile (oricum prea mici) pe care (poate) le va primi Marquez, până şi piloţii care altminteri nu manifestă genul acela de “politeţe” excesivă de a (se) trage, practic, pe dreapta (sau, după caz, stânga) când văd că vine din urmă un pilot mai rapid, angrenat în lupta pentru victorie, vor începe să o facă, de teamă ca nu cumva “nebunul” să le ruineze cursa, scoţându-i în decor şi văduvindu-i, astfel, de cele câteva punctişoare agonisite cu greu. Ceea ce n-are cum să sporească spectacolul.

În plus, circumstanţele de duminică sunt cu atât mai agravante cu cât depăşirile acelea mult prea agresive, la şi uneori dincolo de limita punerii în pericol a integrităţii corporale a adversarilor, s-au produs nu în condiţii de sensibil echilibru între piloţi şi motoare, când se mai poate justifica o manevră forţată, uşor hazardată, vreo soluţie “neconvenţională”, ci când spaniolul era cu aproape două secunde pe tur mai rapid decât oricine, aşa încât se puteau face lejer, în puncte ale traseului (mai) sigure. Oricât de mare, talentul nu poate substitui şi un minim de inteligenţă.


P.S. Pe lângă abilitatea remarcabilă cu care, sfidând, parcă, legile fizicii, se salvează din situaţii aproape imposibile, când oricare alt pilot ar avea parte de o cădere spectaculoasă, Marquez o are şi pe aceea de a se menţine în şa cu o mână ridicată în semn de scuze şi cu capul întors către adversarul aproape (sau de-a dreptul) aruncat în decor, chiar şi pe o pistă umedă, cu motocicleta voblând înspăimântător.

Pe viitor însă, ar trebui, poate, să piloteze doar în această poziţie, cerându-şi scuze cu anticipaţie, preventiv, pentru manevrele periculoase pe care le pune la cale atunci când nu se află în fruntea plutonului.

marți, 10 aprilie 2018

1>2

Realist vorbind, locul trei ocupat de Lewis Hamilton la finalul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului, desfăşurat duminică, după ce a plecat abia de pe poziţia a noua din grilă şi a beneficiat, printre altele, de abandonurile ambelor monoposturi Red Bull, este cam tot ce putea spera britanicul, chiar dacă, de-a lungul întregii curse, comunicările radio dintre el şi echipă lăsau impresia că se încerca de-a dreptul forţarea unei victorii, de care, în schimb, s-ar fi putut apropia coechipierul său, Valtteri Bottas, plecat al treilea şi ajuns al doilea (doar) în urma retragerii lui Kimi Raikkonen, însă jalnica tentativă de a-l depăşi pe Sebastian Vettel [cel care, în paranteză fie spus, dacă n-a fost, cumva, într-o viaţă anterioară (că nu prea avea când), cu siguranţă va fi într-una viitoare mecanic de locomotivă, fiindcă, odată instalat în fruntea trenu plutonului, e aproape imbatabil, dovadă cele patru titluri mondiale obţinute aşa] în ultimul tur (mi-)a demonstrat, (încă) o dată pentru totdeauna, că finlandezul de la Mercedes conduce bătrâneşte, frânând în spatele neamţului, la capătul liniei drepte, în condiţii de deplină siguranţă care i-ar fi mulţumit şi pe vigilenţii poliţişti din traficul bucureştean de zi cu zi (la fel ca indivizii ăia care, când intră pe o străduţă, execută virajul la dreapta doar după ce în prealabil aproape că opresc de tot), fără măcar să blocheze vreo roată sau să înroşească discurile şi cu atât mai puţin să plonjeze pe interior, unde avea spaţiu berechet, aşa cum ar fi încercat – indiferent dacă ar fi şi reuşit – un pilot adevărat gen Hamilton, Alonso, Ricciardo sau Verstappen, ba poate chiar şi Vettel însuşi într-o situaţie similară inversă.

Ca de obicei, strategia celor de la Mercedes s-a dovedit şi ea falimentară, alde Toto şi Niki socotind (greşit) că nu trebuie decât să-l (men)ţină, practic cu forţa, în frâu, pe Hamilton (altminteri mai rapid de-atât) într-un ecart de 20 secunde, în principiu strict necesar, dar – mai cu seamă după experienţa din Australia, cu calculatoarele sabotate de viruşi străini de aritmetică (la Ferrari se pare că sponsorul Kasperski îşi face bine treaba; poate că ar avea nevoie şi nemţii de un Bitdefender) – nu neapărat şi suficient pentru ca, în cazul unei la început fireşti, dar apoi tot mai improbabile schimbări de pneuri în plus a lui Vettel, acesta să iasă în urma britanicului, ceea ce oricum n-ar fi fost de ajuns, deoarece ar fi putut pune unele nu doar mai proaspete, ci şi cu două specificaţii mai moi (ultrasoft faţă de medii), astfel încât oricum l-ar fi depăşit fluierând, cum o făcuse şi mai devreme, când abia pusese softurile.

Până la urmă, mult mai dibaciul Vettel – care, spre deosebire de Hamilton, pare să-şi poată impune, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, punctul de vedere în cadrul echipei, nu doar să se lamenteze atunci când înţelege că aceasta greşeşte flagrant! – nu a mai schimbat deloc, parcurgând vreo patruzeci de tururi cu cauciucuri moi, ceea ce nici măcar nu e cine ştie ce mare premieră la Ferrari, planul lor “D” fiind destul de previzibil de la un moment (încă util) dat, în condiţiile în care Bottas – călăuzit şi el prost de staff – a păstrat, multe (zeci de) tururi, o distanţă prea mare, îngăduindu-i neamţului să-şi gestioneze cursa fix cum a vrut, chiar dacă rămăsese şi fără sprijinul coechipierului, asta pentru a fi şi mai vădită diferenţa de inteligenţă (tactică?) dintre Ferrari şi Mercedes, italienii ieşind biruitori şi în situaţie de doi contra unu, în Australia, şi de unu contra doi, acum. Dovadă irefutabilă că numai cu o maşină mai performantă şi nişte piloţi mai talentaţi nu se face o primăvară liniştită şi nu se câştigă la nesfârşit titluri mondiale!

joi, 29 martie 2018

LUPEANU ŞI BURLESCU

După ce ani de-a rândul, încă de prin prima mea tinereţe îndepărtată, s-a tot discutat (multă vreme în zadar) ca numărul echipelor din Liga I (de fotbal) să se reducă, iniţial măcar la şaisprezece, doar ca să apară la momentul (in)oportun câte un pe-atunci parcă etern Mircea Sandu, (fost) preşedinte al FRF, să declare cu emfatică falsă convingere că, din punctul lui de vedere, ar fi şi mai bine la doisprezece, ăsta fiind cel mai clar semnal că nu se va schimba nimic cel puţin încă un sezon, dar într-un final aproape hollywoodian, cu happy-end şi Deux ex machina la un loc, minunea s-a petrecut, astfel încât am ajuns la un sistem cu de-a dreptul paisprezece, care mă face chiar şi pe mine – altminteri demult sătul de orice competiţie internă – să-mi mai arunc un ochi la meciurile decisive pentru accederea (sau nu) în play-off, cum s-a întâmplat anul acesta, iată că apare acum Ionuţ Lupescu – pe care, ca un substitut rezonabil de Gică Popescu, reprezentant (şi el) de marcă al Generaţiei de Aur, care mi-e atât de dragă, şi recomandat de activitatea din forurile internaţionale, îl priveam cu oarecare speranţă pe când se anunţa drept un posibil contracandidat al lui Burleanu la preşedinţia FRF şi până să-şi prezinte ideile creţe – apare, zic, să propovăduiască revenirea la odiosul sistem cu optsprezece, aducând fix aceleaşi argumente stupide dintotdeauna, şi anume că aşa sunt organizate campionatele din principalele ţări europene – Anglia, Italia, Franţa, Spania şi Germania – cu care, vezi Doamne, ne-am compara şi ca nivel al populaţiei, fără să înţeleagă, pe de-o parte, contraargumentul mai complicat, că aici nu e atât vorba de populaţie şi teoretică arie de selecţie, cât de (lipsă de) forţă financiară, iar, pe de alta, pe cel mai simplu şi la mintea elevului de clasa a patra că, de fapt, toate ţările amintite oricum au o populaţie de cel puţin două ori mai mare decât a României, mergând pâna la de vreo patru, în cazul Germaniei, cu o Bundesliga (tot) cu optsprezece locuri. 

Iar pentru ca brambureala din mintea fostului mijlocaş al Naţionalei să apară în toată splendoarea ei, viitorul fost candidat mesianic şi personaj providenţial întru scoaterea fotbalului autohton din rahatul în care se află şi băgarea în altul mai mare vine şi cu bomboana pe colivă, sugerând un format al campionatului intern tip primăvară-toamnă, care, ce să vezi?, nu există în niciuna dintre ţările cu fotbal dezvoltat amintite (tot de el, practic în aceeaşi frază!) drept modele infailibile de urmat, ci numai prin cele… nu bananiere, ba chiar dimpotrivă, cu particularităţi de climat pe alocuri polar. Asta, probabil, ca o contribuţie aproape proprie şi originală (precum democraţia lui Iliescu) la schimbarea din temelii a tot ce a mai rămas cât de cât bun.

Cu încă două-trei asemenea propuneri, mai că ajung să-i ţin pumnii lui Burleanu!

miercuri, 28 martie 2018

PAUZA MARE

Am (mai) câştigat un pariu: Radwanska – despre care, în urma victoriei cu Simona Halep de la Miami, unii “experţi” (români) spuneau că, vezi Doamne, şi-a revenit după un început de an 2018 mai degrabă modest – nu a luat mai mult de patru ghemuri în meciul cu Azarenka din turul imediat următor. Mai exact, au fost fix patru, repartizate în mod egal pe cele două seturi.

De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!

Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.

Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.

Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.

Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!

În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.

Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”

Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.

Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.

luni, 26 martie 2018

GAFE

Cu o strategie foarte bine pusă la punct, perfect adaptată situaţiei, prin care monopostul pilotat de Lewis Hamilton a fost chemat (de urgenţă) la boxe, pentru primul şi singurul schimb de pneuri, imediat după intrarea lui Kimi Raikkonen, practic în acelaşi tur şi cu vreo trei mai devreme decât se anticipase iniţial, diriguitorii Mercedes şi-au îndeplinit (cu prisosinţă!) obiectivul stabilit pentru prima cursă a noului sezon de Formula 1, britanicul terminând, într-adevăr, înaintea finlandezului, după cum şi plecase(ră) din grilă, numai că, între timp, cel pe care toată lumea – cu excepţia, pesemne, amintiţilor diriguitori – îl socoteşte drept adevăratul principal adversar în lupta pentru cucerirea titlului, Sebastian Vettel, îi depăşise pe amândoi, profitând, ce-i drept, nu doar de cele trei tururi în plus cât a stat pe primul “stint” şi care i-ar fi oferit oricum un relativ control al situaţiei (de unde şi perplexitatea mea la momentul respectiv), ci şi de inadmisibila gafă a directorului de cursă, care – în pofida evidenţei că un monopost rămas (în pană) pe mijlocul pistei, într-o poziţie periculoasă, nu poate fi îndepărtat fără intervenţia safety car-ului… fizic, ceea ce avea să se şi petreacă în cele din urmă! – l-a instituit mai întâi, preţ de câteva tururi bune (pentru Vettel), pe cel virtual, lucru care i-a permis germanului să speculeze un viciu de regulament, deoarece, în aceste condiţii, timpul petrecut la boxe scade simţitor în raport cu cel de parcurgere a unui tur de circuit.

Pentru a nu pica de (şi mai) mocofan, Toto Wolff, şeful cel (mai) mare de la Mercedes, s-a spălat pe mâini, atribuind – cu o artă a fofilării moştenită pe vag mioritica linie paternă – responsabilitatea unei erori de software, din cauza căreia computerele au calculat, chipurile, greşit diferenţele de timpi, deşi nu e foarte clar ce ar fi trebuit să facă Hamilton chiar şi dacă socotelile (spre deosebire de strategie!) ar fi fost corecte: să nu respecte restricţiile de viteză în regim de safety car virtual? La drept vorbind, soarta lui cam fusese pecetluită din clipa când a rămas fără ajutorul coechipierului, plecat din mijlocul plutonului şi nereuşind să-şi facă loc spre el, cei doi ferrarişti prinzându-l într-un soi de impas, ca la bridge, şi punându-l în situaţia de a fugi după doi… căluţi (cabraţi). Bine ar fi fost să-l aleagă pe cel care trebuia.

În altă ordine de idei, tot răul faptului că vajnicele noastre televiziuni (de sport) au achiziţionat drepturile de transmisie a competiţiei abia în al doisprezecelea ceas şi jumătate, ceea ce m-a dus cu gândul la ce s-a întâmplat cu Bundesliga, care din fericire nu mă interesează, dar e inadmisibil să nu poată fi văzută în România pe micul ecran, ci doar pe – în general – şi mai micile monitoare, iar pe chaturi şi forumuri fanii F1 ajunseseră să-şi împărtăşească cu lux de amănunte, ca la cutremurele majore sau la Revoluţie, emoţionantele momente în care au luat la cunoştinţă cu bucurie că până la urmă Digi şi Telekom s-au îndurat de ei (“abia venisem de la serviciu, după o zi şi-aşa naşpa, cu şeful care e un idiot şi m-am certat iarăşi cu el, dar când l-am auzit pe Vali Moraru că anunţă…”; “eu m-am trezit peste noapte, mort de sete, şi am deschis, într-o doară, televizorul, iar când am văzut afişat pe ecran că se transmite cursa din Australia, adormit cum eram am crezut că e o glumă de 1 aprilie şi mă pregăteam să intru pe forum pentru o confirmare…”), aşadar tot răul ăsta e spre bine, fiindcă, în disperare de cauză, am apucat să-mi instalez pe PC, laptop şi telefonul mobil tot soiul de softuri (mai performante decât cele de la Mercedes!) şi să găsesc link-uri pentru vizionarea de “stream-uri” care n-am nicio îndoială că se vor dovedi extrem de utile ori de câte ori transmisiunile din Marele Circ – pentru care, din câte înţeleg, s-au dat o grămadă de bani – vor fi ciuntite sau reprogramate sub formă de “premieră” în favoarea vreunui meci de volei feminin din campionatul intern, luat moca şi difuzat în direct.

joi, 15 martie 2018

RECICLAȚII

Nu e că aş da măcar o ceapă degerată pe ceea ce scrie presa, în general, şi cu atât mai puţin cea de la noi şi încă sportivă, cu precădere Digisport(.ro), însă, chiar şi dacă ar fi reală, “ştirea” cu aspect mai degrabă de “fake news” sau, în orice caz, de tipică exagerare gazetărească ordinară, conform căreia ruşii, aşadar cu mic cu mare, toţi cei vreo sută cincizeci de milioane, au fost pur şi simplu scoşi din minţi de o fotografie cu Maria Sharapova luată în timp ce admira un soi de operă de artă înfăţişând un steag al SUA... defect sau mai vechi, cu doar 48 de steluţe dispuse altfel decât pe actualul drapel adevărat, mi-a amintit cum la un moment dat chiar mi-am exprimat public admiraţia nu doar faţă de frumuseţea jucătoarei în cauză, ci şi de patriotismul ei, având în vedere că, deşi este plecată din Mă-sa Rusie încă aproape sovietică din fragedă copilărie, încât e greu de afirmat că îi datorează, pe plan propriu-zis sportiv, altceva în afară, poate, de fondul genetic perfect, a continuat şi continuă să o reprezinte, multă vreme cu succes, spre deosebire de pipiţele cu rachetă, multe dintre ele conaţionale (gen Daria Gavrilova), dar şi, de pildă, croate (precum Ajla Tomljanovici), cu care te pomeneşti că efectiv peste noapte, practic de la un meci la altul în cadrul aceluiaşi turneu, au devenit “australience” cu acte în regulă.

Prin urmare, oricât de antipatici mi-ar fi, în general, ruşii, nu pot să cred că există nici la ei mai mult de o mână de imbecili patologic (ca, şi cam câţi – eventual proporţional, că-i ţară mai mare – hater-ii Simonei de pe la noi, altminteri foarte activi pe internet şi în societate, mai supăraţi pe ea nu când pierde, ca suporterii obişnuiţi, ci, dimpotrivă, atunci când se bucură de succes!) care să-i reproşeze ceva din acest punct de vedere. La drept vorbind, dacă ar fi cineva care să o poată acuza de ingratitudine sau măcar lipsă de recunoştinţă ar fi tocmai americanii, care o găzduiesc de atâta amar de vreme, oferindu-i cele mai bune condiţii de pregătire, doar ca să o vadă cum poartă cu mândrie culorile altei naţiuni, oarecum rival-inamice. 

Apropo însă de Simona Halep şi de presa mioritică de (nici) doi bani găuriţi, trebuie să recunosc că până şi eu m-am săturat să citesc încă de la debutul turneului de la Indian Wells “ştirile” despre câte meciuri trebuie să mai câştige jucătoarea noastră şi câte sau în ce fază să piardă Wozniacki ca să nu-i poată sufla primul loc WTA. Pe lângă faptul că mai toate calculele se dovedeau greşite, fiindcă după doar a doua victorie şi până ca daneza să fie trimisă acasă din optimi de “bunăciunea mică” Daria Kasatkina, emisiunile informative începeau cu “breaking news”-ul că gata, Simona e lider mondial până cel puţin la vară, în timp ce site-urile de specialitate adevărate spuneau că trebuie musai să atingă finala, dacă e ca Wozniacki să obţină trofeul, tot cei de la Digi, în principal, contabilizau întruna capii de serie deja eliminaţi, dând-o pe Simona drept câştigătoare practic certă, adică… şi mai favorită decât oricum fusese în calitate de cap de serie numărul 1, în condiţiile în care, dacă te uitai pe tablou, în semifinale ar fi jucat (tot) cu Karolina Pliskova (e drept, dispăruse Muguruza, dar şi asta e deja obişnuit), iar în finală cu aceeaşi Wozniacki, la vremea respectivă rămase în cursă. 

Asta pentru că retardaţilor de-acolo – fie prea proşti ca să-şi dea seama, fie socotindu-i astfel pe cititori şi telespectatori –, nu le mai ajungeau degetele de la mâini şi de la picioare să numere “zecile” de favorite eliminate în diferitele faze ale competiţiei, fără să ţină cont că acesta e mersul firesc al lucrurilor: la un turneu cu 32 de capi de serie, până în sferturi, unde rămân doar 8 jucătoare, vrei nu vrei sunt eliminaţi 24! Iar faptul că “pe partea Simonei de tablou” au fost scoşi, fie şi prematur, nu ştiu câţi astfel de capi, gen 7, 9, sau 14, nu (o) ajută cu nimic dacă a rămas în competiţie cel mai bine plasat dintre ei, care, pe aceeaşi logică, are “drumul asigurat” până… dă de româncă. La ce să te aştepţi, însă, când “experţii” în tenis şi comentatorii “de specialitate” provin, mai nou, din cei care până deunăzi se ocupau de fotbal, handbal sau cu competiţiile de Formula 1 şi MotoGP, între timp scoase din grilă, unde, printre altele, în mod firesc, nu li se puteau băga de seamă insurmontabilele dificultăţi în a declina substantivul “minge”!

Pe de altă parte, cum “gura păcătosului adevăr grăieşte”, iată că acum Simona chiar a ajuns în situaţia de fi scăpat, încă din semifinale, inclusiv de amintitele Pliskova şi Wozniaki, lucru care, oarecum paradoxal, pe mine unul mă agită şi mai tare (după ce nici la meciul de-aseară, din “sferturi”, cu Petra Martici, n-am rezistat până la capăt, preferând să mă trezesc în toiul nopţii ca să aflu rezultatul de pe internet), pentru că acum chiar n-aş mai suporta să nu câştige trofeul. Doamne-ajută!

marți, 6 martie 2018

EUROSCARSENAL

După ce, aşa cum anticipam cu prea optimist pesimism, piesa mea preferată de la Selecţia Naţională a Eurovision s-a clasat în Finală nici măcar pe locul secund, ci de-a dreptul a patra, iar la Lisabona vom fi reprezentaţi, ca de obicei, dacă nu chiar de una dintre cele mai slabe, cum s-ar fi întâmplat fără o mână(rie) de voturi (suspecte) sosite în ultimele secunde, oricum de una cel mult mediocră, pe care deja de la a treia audiţie nu mai suport s-o ascult până dincolo de primele acorduri, fiindcă după primele două m-am lămurit că aşteptarea să înceapă cu adevărat şi să ajungă undeva, ieşind din monotonie, e zadarnică, nici cu Premiile Oscar n-am nimerit-o mai bine, conspiraţia homo-feministo-afro-americană şi zoofilă mondială pe faţă impunându-şi din nou, la fel ca în ultimii şi foarte probabil următorii ani, favoriţii, în frunte cu puerilul şi dezgustătorul “The Shape of Water”, un fel de “La La Land” de anul trecut mai puţin muzical (în ciuda unui fragment de gen inserat hodoronc-tronc), dar mult mai norocos, “Moonlight”-ul de acum, “Get Out”, fiind pesemne prea din cale-afară de inadecvat să câştige chiar şi pentru tot mai ramoliţii academicieni.

În aceste condiţii, nici nu e de mirare că audienţele unor astfel de programe sunt într-o continuă scădere soră cu prăbuşirea, dacă până şi – într-un domeniu oarecum înrudit – fanii lui Arsenal – altminteri la fel de încremeniţi în fidelitatea lor stupidă faţă de un personaj care s-a dovedit de multă vreme o catastrofă pentru instituţia păstorită ca pupincuriştii şefei DNA de pe la noi – au ajuns să boicoteze meciul de pe teren propriu cu viitoarea campioană, Manchester City, oferind o privelişte dezolantă a minunatului stadion Emirates. Doar eu rămân pe poziţii în faţa televizorului, deşi nici nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară să am vreo cât de mică satisfacţie pe oricare din aceste planuri, iar după meciul pierdut de londonezi în cupă cu reprezentanta ligii secunde, Nottingham Forest, îmi jurasem să nu mă mai uit la ei atâta vreme cât antrenor e Wenger, nu de alta, dar, la fel ca la Oscar şi la Eurovision, am ajuns să am o perpetuă senzaţie de déjà-vu.